ICOANELE PICTATE DE TOMA POIENARU DIN LAZ DE LA BISERICA ORTODOXĂ DIN TÂMPA, JUDEȚUL HUNEDOARA

Pr. Ioan Dragoman

În ANUL 1860 erau aduse la Parohia ortodoxă română din localitatea Tâmpa, județul Hunedoara, patru icoane realizate de zugravul Toma Poienaru din Laz, județul Alba, spre a fi așezate pe iconostasul de zid al bisericii vechi de aici. Aceste icoane, pictate pe lemn, sunt reprezentări ale Mântuitorului în varianta Deisis, a Maicii Domnului cu Pruncul, a Sfântului Ierarh Nicolae și a Sfântei Cuvioase Paraschiva. Ele au fost așezate în primul registru al iconostasului, cel al icoanelor împărătești.

Fig. 1. Biserica veche , cu hramul “ Sfânta C uvioasă Paraschiva ”, 1791.
Turnul-clopotniță, vedere dinspre vest.

Prima atestare documentară a satului Tâmpa, comuna Băcia, județul Hunedoara, datează din anul 1404. Biserica sa străjuia în partea de vest, locul cel mai înalt al așezării. Inițial, în perioada medievală, a fost o biserică din lemn, consemnată de conscripțiile bisericești din anii 1733, 1750, 1761-1762. În locul ei a fost construită, în anul 1791, biserica cu hramul “Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, (Fig. 1), din piatră și cărămidă, în stilul obișnuit al edificiilor de cult transilvane din perioada respectivă, având altar, naos, pronaos și un pridvor, deasupra căruia se înălța turnul-clopotniță [1] . De dimensiuni reduse, ruinele bisericii vechi, “din deal”, ocupă o suprafață de 125 metri pătrați, fiind înconjurată de un cimitir cu suprafața de aproape un hectar. În incinta altarului se află o piatră mare, care a servit de Prestol. Interiorul fusese pictat, însă nu se cunoaște numele pictorului. Până în urmă cu câteva decenii mai erau vizibile două scene: una pe peretele sudic, reprezentându-l pe Prorocul Iona în pântecele chitului, și pe peretele nordic, la proscomidiar, cu imaginea lui Hristos în potir. Dedesubtul acesteia din urmă se putea citi numele Safta Toma și anul 1791.

În vremea când au fost aduse cele patru icoane la Tâmpa era paroh Nicolae Popovici (1854-1860), iar ulterior parohia a fost administrată de preoții Nistor Socaciu (1861-1862) și Pavel Perhaița (1862-1865 ). Din anul 1865 până în 1911, timp de 46 de ani, preot paroh a fost Andrei Barca, fiu al satului.

În anul 1894 se construiește Stația de Triaj C.F.R., amplasată de-a lungul satului, în partea de vest, despărțind efectiv localitatea de această biserică. „Întrucât accesul la sfântul locaș devenise anevoios din pricina extinderii Stației de triaj C.F.R., iar acoperișul (dezasamblat în 1920) risca să se prăbușească, locașul a fost dezafectat cultului în anul 1911 ... Câteva icoane valoroase, pictate în 1860, au fost mutate la Muzeul de Istorie din Deva. Edificiul ridicat în 1791, apare menționat în tabelele conscripțiilor din 1805 și 1829-1831.” [2] Așadar, cele patru icoane au servit cultului ortodox, în biserica veche din Tâmpa, timp de mai bine de o jumătate de secol. Nu se cunoaște numele donatorului, dar foarte probabil ele au fost achiziționate, la inițiativa preotului paroh, de obștea credincioșilor din parohie, care la acea dată era formată din circa șaptezeci de familii.

Despre predarea icoanelor la Muzeul din Deva menționează și fostul director al muzeului, Octavian Floca, în cartea sa “Ghidul Județului Hunedoara”, unde găsim consemnat: “De la Tâmpa se păstrează din Biserica părăsită câteva frumoase icoane din lemn în muzeul din Deva, iar la Băcia este o frumoasă biserică pictată” [3] . Acest “Ghid” a fost publicat în anul 1936, ceea ce înseamnă că icoanele respective au rămas în custodia muzeului o perioadă mai lungă.

Fig. 2. Biserica nouă, cu hramul “Sfânta Cuvioasa Paraschiva”, 1910-1912, vedere dinspre sud-vest.

Din anul 1910, la parohia Tâmpa încep demersurile pentru ridicarea în centrul satului a unei biserici noi și, alături, a unei școli confesionale [4] . Biserica (Fig. 2-3) a fost construită în anii 1910-1912 de către maistrul constructor Victor Pataky din Simeria, la fel și școala confesională, prin contribuția credincioșilor, în timpul administrării parohiei de către preotul Dionisie Bobei din Petreni (com. Băcia) [5] , constituind o mare realizare pentru enoriașii parohiei Tâmpa, care la aceea dată aparținea de Protopopiatul Deva, Arhidieceza ortodoxă a Transilvaniei de la Sibiu, arhiepiscop și mitropolit fiind Ioan Mețianu (1829-1916). Sfințirea bisericii s-a făcut la 14 octombrie 1912, de sărbătoarea hramului, “Sfânta Cuvioasă Paraschiva”.

Fig. 3. Interiorul bisericii noi din Tâmpa

Preoții parohi care au slujit la această biserică au fost: Alexandru Petreu (1912-1920), Avram Laslău (1920-1941), Adam Marcu (1941-1979, Ioan Dragoman (1979-2016) și, în prezent, Daniel Pertuse. În timpul păstoririi preotului Adam Marcu, fiu al satului, fiindcă biserica nu avea sfinte moaște în masa Sfântului Altar, a fost târnosită, la 12 noiembrie 1972, de PS Episcop Teoctist al Aradului, viitorul patriarh. Tot în timpul acestei păstoriri, deși nu cunoaștem data exactă, icoanele pictate de Toma Poienaru au fost aduse înapoi de la Muzeul din Deva și așezate în biserica actuală.

Când am preluat această parohie, la 1 mai 1979, aceste icoane - întrucât iconostasul de zid era pictat – erau poziționate în pronaos, după modelul tradițional al icoanelor împărătești ale iconostasului, adică în partea dreaptă icoana Mântuitorului și icoana hramului, Sf. Cuv. Paraschiva, iar în partea stângă icoana Maicii Domnului cu Pruncul și icoana Sf. Ierarh Nicolae. Locul lor era deasupra unei împrejmuiri din lemn, înaltă de aproximativ un metru, care despărțea pronaosul de naos. Erau susținute în spate de câte un suport metalic și împodobite frumos cu ștergare, deasupra și lateral.

În anul 1997, când am început lucrările de reamenajare și pictare din nou a bisericii, “gardul” despărțitor a fost înlăturat, pentru a lărgi spațiul interior, iar icoanele respective, care au servit cultului câteva decenii și în biserica cea nouă, au fost depozitate la Oficiul parohial din Tâmpa, pentru a fi protejate, unde se păstrează până astăzi.

Referitor la paternitatea artistică a acestor icoane, trebuie spus că în toate registrele de inventar ale parohiei s-a notat în mod eronat numele Luca Toma, în loc de Toma Poienaru. Cercetând literatura de specialitate, am descoperit cu ușurință această eroare și l-am identificat corect pe autor. Din nevoia unei confirmări venite din partea unor specialiști, în data de 7 februarie 2020 am adresat conducerii Muzeului Civilizației Dacice și Romane, Secția de Artă, o cerere prin care solicitam date despre perioada exactă a custodiei icoanelor la Deva și dacă sunt referințe de specialitate despre ele. Mi s-a răspuns că nu au făcut obiectul unei cercetări, de aceea scopul acestui demers este punerea lor în circuitul științific, în speranța că se vor dovedi utile cercetărilor viitoare referitoare la activitatea iconarilor din Laz.

Așezată în biserică, după sfințirea în prealabil [6] , icoana devine obiect de cult, ceea ce este specific doar Bisericii Ortodoxe. Temeiul cinstirii sfintelor icoane îl reprezintă întruparea Logosului dumnezeiesc și Nașterea din Sfânta Fecioară Maria: “Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan, 1,14). Vechimea icoanei coboară până în veacul apostolic. Conform tradiției, Evanghelistul Luca a fost primul pictor de icoane, folosite ulterior ca modele pentru imaginile Mântuitorului și ale Maicii Domnului, la care trebuie să adăugăm “icoana cea nefăcută de mână”, trimisă de Mântuitorul însuși regelui Abgar al Edesei, prima icoană, bază și izvor al tuturor icoanelor [7] . Teologie în imagini, icoana are și un rol estetic, împodobind și înfrumusețând sfintele locașuri și casele credincioșilor.

Fig. 4. Toma Poienaru, Deisis, 1860

Revenind la icoanele lui Toma Poienaru de la Tâmpa, ele prezintă următoarele caracteristici:

Deisis (Fig. 5, 70x52 cm, ramă de lemn în relief lată de 6 cm, de culoare maro închis, prinsă cu cuie de lemn) ni-l înfățișează pe Mântuitorul Iisus Hristos binecuvântând cu mâna dreaptă, îmbrăcat cu veșminte roșii și verzi, având în mâna stângă Sfânta Evanghelie deschisă, pe care este scris, pe fond alb cu litere chirilice, următorul text: “Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți împărăția ceriului”. Redat bust și înfățișat frontal, Iisus este flancat în partea superioară, în dreapta, de Maica Domnului, iar în partea stângă de Sfântul Proroc Ioan, în veșminte roșii, stând pe nori. Fondul icoanei este albastru închis, în contrast cu roșul intens al veșmintelor. În partea dreaptă a icoanei, la mijloc, este scris cu alb anul “1860”.

Fig. 5. Toma Poienaru, Maica Domnului cu Pruncul, 1860

Maica Domnului (Fig. 5, 70x53 cm, ramă de lemn în relief lată de 6 cm, de culoare maro închis, prinsă cu cuie de lemn) este înfățișată bust, din semi-profil, cu Pruncul Iisus pe mâna stângă, purtând veșminte de culoare roșie și verde. Mâna dreaptă a Fecioarei sugerează gestul binecuvântării, dar numai din neînțelegerea artistului, care a folosit ca model o imagine a Maicii Domnului – floarea neveștejită, în care Fecioara ține cu cele două degete un lujer de floare. Tipul acesta iconografic a fost des reprezentat de iconarii din Abrud în prima jumătate a secolului XIX și vedem cu această ocazie că nu a fost străin nici celor din Laz. În partea superioară sunt redați doi heruvimi, de asemenea o inovație a zugravului, care s-a inspirat dintr-o icoană a Maicii Domnului a Pătimirilor, în care colțurile superioare sunt ocupate de doi îngeri care țin simbolurile Pătimirilor lui Hristos. Purtarea coroanelor vine dintr-o altă categorie de reprezentări: a Maicii Domnului Împărăteasa Cerurilor și a lui Hristos Mare Arhiereu și Împărat. Fondul este albastru închis. În partea stângă, spre mijlocul icoanei, este inscripționat cu alb anul “1860” și numele iconarului “Toma Zugravul”.

Fig. 6. Toma Poienaru, Sf. Ierarh Nicolae, 1860

Sfântul Ierarh Nicolae (Fig. 6, 67x51 cm, ramă de lemn în relief lată de 6 cm, de culoare maro închis, prinsă cu cuie de lemn) este reprezentat bust, în poziție frontală, îmbrăcat cu veșminte roșii și verzi. Pe cap poartă o mitră de culoare roșie, în forma unei coroane imperiale. Sfântul binecuvintează cu mâna dreaptă, iar în mâna stângă ține Sfânta Evanghelie închisă. Sus, în partea stângă, este înfățișat Mântuitorul, iar în partea dreaptă Maica Domnului, în veșminte roșii pe nori albi. Sub imaginea Maicii Domnului este inscripționat cu alb pe fondul albastru închis, cu litere chirilice, următorul text: “S-au zugrăvit de Toma zugrav în Laz. 1860”.

Fig. 7. Toma Poienaru, Sfânta Cuvioasă Paraschiva, 1860

Sfânta Cuvioasă Paraschiva (Fig. 7, 68x51 cm, ramă de lemn în relief lată de 6 cm, de culoare maro închis, prinsă cu cuie de lemn) este înfățișată bust, din semi-profil spre stânga, purtând veșminte roșii și verzi, ținând în mâna dreaptă Sfânta Cruce. Gestul acesta este inspirat de troparul Sfintei, care se cântă la slujba sa din 14 octombrie, în care se spune că “luând Crucea, ai urmat lui Hristos”. În mod neobișnuit, și ea poartă coroană, identică cu mitra arhierească a Sântului Ierarh Nicolae, dar de dimensiuni mai reduse. În partea superioară este flancată de doi Sfinți Arhangheli, reprezentați în picioare pe nori. În partea dreaptă, la mijloc, cu alb, este notat anul “1860”. Această icoană reprezintă hramul bisericii, iar locul ei pe iconostas este totdeauna în primul registru, în partea dreaptă.

Observăm că fiecare din cele patru icoane prezentate are câte un element de identificare și anume anul pictării: “1860”, pe toate cele patru icoane, numele iconarului: “Toma Zugravul”, pe icoana Maicii Domnului și pe cea a Sfântului Nicolae, și locul pictării: “Laz”, pe icoana Sfântului Nicolae. Cea mai completă identificare o oferă inscripția de pe icoana Sfântului Nicolae: “S-au zugrăvit de Toma zugrav în Laz. 1860”, astfel că nu există dubii în privința paternității și a datării. De altfel, Toma Poienaru obișnuia să-și semneze lucrările [8] .

Ca și caracteristici generale, cele patru icoane, cu dimensiuni apropiate, se aseamănă foarte mult sub aspect grafic și cromatic. Au fost întrebuințate aceleași tonuri de roșu, ce contrastează cu verdele, iar pentru fond s-a folosit același albastru închis, cobalt-ultramarin, ceea ce conferă un caracter unitar lucrărilor, dovedind realizarea lor ca urmare a unei comenzi prealabile.

Poziționate central, figurile sunt redate bust, într-o atitudine maiestuoasă, expresivă, susținută de un desen realizat cu fermitate. Impresionează unduirea faldurilor la veșmintele Mântuitorului și ale Sfintei Paraschiva.

Problema principală pe care o ridică cele patru icoane este dacă zugravul Toma Poienaru a cunoscut și a respectat Erminia. Dacă luăm, de exemplu, icoanele Mântuitorului și a Maicii Domnului, observăm că lipsește ceea ce se numește “scrierea numelui”, adică acele grupuri de litere prin care în mod convențional sunt redate numele lui Iisus Hristos (IS XS) și cel al Născătoarei de Dumnezeu (MR THU), iar de pe aureola Mântuitorului lipsesc de asemenea cele trei litere grecești o Ω v, abrevierea pentru “Cel ce este”) [9] , în timp ce icoanele sfinților Nicolae și Paraschiva au inscripționate cu litere chirilice numele sfinților respectivi. Pictorul a considerat, poate, că pentru primele două icoane reprezentarea și identificarea sunt prea evidente pentru a mai fi și inscripționate. Semnul binecuvântării făcut cu mâna dreaptă, care reprezintă în sine simbolul hristic al numelui, este reprezentat corect, ca și simbolismul culorii.

În anul când realiza icoanele destinate parohiei Tâmpa, Toma Poienaru a pictat, tot pe lemn, o superbă compoziție a “Adormirii Maicii Domnului” (acum în patrimoniul Muzeului din Sebeș), care respectă aproape întrutotul îndrumările Erminiei [10] . În ceea ce privește instruirea iconarilor din Laz, care își inscripționau cu litere chirilice și își datau icoanele, unii dintre ei au fost cântăreți bisericești sau epitropi, ceea ce înseamnă că stăpâneau bine scrierea și citirea, de unde și presupunerea cunoașterii și a respectării îndrumărilor Erminiei. Pentru aprecierea corectă din punct de vedere iconografic, stilistic, compozițional și cromatic a acestor icoane, ele trebuie situate în contextul întregii creații artistice a pictorului, în special, și a centrului de pictură din Laz, în general.

Atestat documentar în 1357, Lazul, situat pe frumoasa Vale a Sebeșului, a fost localitatea unde, venind probabil din Poiana Sibiului, s-a stabilit Savu Poienaru (1777-1829), cel care avea să dea renumele acestei localități, fiind întemeietorul atelierului de pictură de aici și primul în schema genealogică a familiei, continuate de fiul său, Simion Poienaru (1801-1872) [11] . Zugrav talentat, pictând multe icoane pe lemn și sticlă, fiind totodată și cântăreț bisericesc la biserica din Laz, “Simion a dus mai departe arta zugrăvitului prin trei din fiii săi, Toma, Ioan și Ilie, care au continuat cu cinste meseria tatălui și bunicului lor” [12] .

Toma Poienaru, născut de sărbătoarea Sfintei Paraschiva, în 14 octombrie 1835 [13] , primul băiat din cei zece copii, fete și băieți, ai familiei, va fi un zugrav talentat și prolific, dar și cantor la biserică, la fel ca și tatăl său [14] . Este autorul multor icoane, pictate în special pe lemn, dar și pe sticlă. A murit tânăr. la vârsta de 42 de ani. “În ciuda vieții scurte, Toma a reușit să se afirme artistic pictând mult pe lemn, primind comenzi de cruci și icoane pentru numeroase biserici. Activitatea sa este consemnată în Săliște, Dumbrava-Marga, Laz, Loman, Lancrăm, Reciu, Coșlariu, Șibot, la Băcăinți, Izvorul Ampoiului, în județul Hunedoara. Este zugravul care a folosit o cromatică redusă – roșu, verde, alb, fonduri bleumarin, conturându-și personajele cu tușe groase.” [15] Atunci când a pictat icoanele de la Tâmpa, în 1860, avea vârsta de 25 de ani.

“Pe parcursul celor două secole de existență a Centrului, produsele Lazului s-au dovedit a fi numeroase și variate, activitatea zugravilor desfășurându-se practic în zonele a trei județe: Alba, Sibiu și Hunedoara” [16] . Urmărind activitatea artistică a zugravului Toma Poienaru, ale cărui icoane au fost repertoriate și reproduse în volumul Icoanele Lazului, publicat de Ioana Rustoiu în 2007, am descoperit asemănări stilistice în ceea ce privește cromatica și desenul, chiar dacă nu întotdeauna modelele urmate au fost aceleași ca pentru icoanele de la Tâmpa. Astfel, icoana: “Iisus Hristos Învățător” (fig. 102 din lucrarea mai sus menționată), atribuită lui Toma Poienaru, pictată în 1866, deci cu 6 ani mai târziu decât icoana împărătească a lui Iisus Hristos de la Tâmpa, este mult mai elaborată, dar se pot observa ca asemănări textul chirilic de pe paginile albe ale Evangheliei, care este identic, unghiul de înclinare a Evangheliei și poziția hieratică a mâinii drepte în binecuvântare. Altă asemănare evidentă se poate observa la icoana Sfântului Nicolae (fig. 257), pictată la 7 ani după cea de la Tâmpa, de dimensiuni și cromatică asemănătoare, pentru care s-a folosit același izvod și același mod de inscripționare și datare. Asemănări prezintă și icoana Sfintei Paraschiva (fig. 336) și desigur că se pot găsi și alte similitudini în creația pictorului, bine ilustrată, în ciuda carierei scurte pe care a avut-o.

Cât privește icoanele de la Tâmpa [17] , starea lor actuală de conservare este bună, stabilă, dar ar necesita intervenții de consolidare-restaurare. Ele completează creația artistului și – credem noi – îmbogățesc patrimoniul cultural al județului Hunedoara, fiind cele mai prețioase relicve ale trecutului pentru parohia Tâmpa.