Cronologia zidirii și întocmirii
artistice
a bisericii „Sf. Cuvioasă Paraschiva”,
din Rășinari (1752-1798)
Ioan
Ovidiu Abrudan
Universitatea
„Lucian Blaga”, Sibiu
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva” s-a zidit
în Răşinari la mijlocul secolului al
XVIII-lea, pentru a înlocui un lăcaş de
închinare cu acelaşi hram[1] aşezat în centrul comunei, pe locul numit «La Scaun»,
unde se judecau odinioară pricinile obştii.
Din mărturia protopopului unit al Răşinariului,
Tatomir, consemnată într-un document redactat la
17 mai 1761, reieşea că acea biserică „era
veche, chiar foarte veche (templum antiquum utpote vetustissimum), astfel încât se aşternuse
uitarea asupra celor care au construit-o”[2]. Despre
caracterul străvechi al edificiului se aminteşte
şi în două dintre inscripţiile
aşezate, la momente diferite, pe faţadele actualei biserici. Este pomenit acolo „Văleatu besearecii cei vechi
de la ΧC (Hr.) 420 iară cea noo 1755”[3] (fig.
1), respectiv „V[ă]leatul besear[i]cii cei
vechi anii D[o]mnuli de l[a] XC (Hr.) 420 iară cea
noo 1758. popa Vasilie Şt.”[4] (fig.
3). Explicaţia pentru acestă
datare timpurie, care nu putea avea, în mod plauzibil, vreo legătură
cu vechimea clădirii propriu-zise, o furnizează documentul manuscris al
„Cărţii ocolniţă
a hotarului satului Răşinariu”, prin care
se întăreau, „prefăcându-se şi
preînnoindu-se” înscrisuri anterioare, începând cu „vechea carte
hotarnică, cea de la bunul şi vechiul Craiu Atila 420”[5] (fig.
4). Prin urmare, însemnarea, ca reper cronologic, a anului 420, când de
fapt s-a întemeiat imperiul hun[6], avea
menirea să sublinieze ceea ce fusese transmis prin tradiţie
şi anume continuitatea locuirii satului de
români şi strămoşii
lor din vremuri imemoriale[7] şi, implicit, ceea ce fusese consfinţit,
prin acte de recunoaştere emise de-a lungul istoriei
de către conducătorii politici care au stăpânit ţinuturile transilvănene, cu privire la dreptul
de proprietate asupra teritoriului satului, exercitat legitim de răşinăreni.
La fel ca pretutindeni în ţinuturile
Transilvaniei, şi la Răşinari
vechea biserică a satului a devenit unită, încă de la înfiinţarea acestei confesiuni. „S-a păstrat în
memoria colectivă amintirea vizitelor succesive ale episcopilor uniţi care au slujit acolo, de la Atanasie Anghel la Patachi, care, îşi amintea Tatomir, oficiase chiar slujba de numire a sa în funcţia de protopop ..., la Klein şi
Petru Pavel Aron”[8].
Ȋn muzeul parohial se mai păstrează
încă antimisul dat bisericii în 1730 de
episcopul unit al Făgărașului, Ioan Inochentie Micu (fig. 17).
Preoţii
greco-catolici răşinăreni au fost
deosebit de numeroşi[9]
până către jumătatea secolului al XVIII-lea, când o parte dintre
ei au abandonat unirea bisericească[10]
la care cei mai mulţi credincioşi
din comună nu aderaseră, de fapt, niciodată. Pe acest fond era
firesc să se nască tulburări, un asemenea episod tensionat înregistrându-se
în 18 aprilie 1745, când răşinărenii ortodocşi, în frunte cu preoţii
lor, au ocupat cu forţa biserica, însă doar
pentru câteva zile, întrucât autorităţile
statului au reprimat neîntârziat şi brutal revolta[11].
Chiar dacă liniştea
a fost reinstaurată, rășinărenii nu
aveau să uite prea lesne suferinţele
îndurate atunci. Devenise evident şi pentru
ierarhia bisericească faptul că cele aproape trei mii de suflete,
câte număra obştea credincioşilor
din Răşinari pe la anul 1750[12],
nu se puteau aduce la ascultare doar prin mijloace de intimidare, ci era
necesară o captare a bunăvoinţei
oamenilor, prin dovezi de clemenţă şi măsuri menite să le îmbunătăţească
condiţia materială şi
spirituală. Ceea ce a urmat, doar la scurtă vreme după stingerea
conflictului, poate fi interpretat prin prisma unei atari
încercări de reconciliere. Din amintitul document, întocmit în 1761 de
protopopul Tatomir, aflăm despre
împrejurările în care, cu aproape un deceniu în urmă, fusese iniţiată în Răşinari
construirea unui nou lăcaş de închinare.
Din pricină că vechea biserică „se ruinase şi
devenise neîncăpătoare, prin efortul sătenilor şi al preoţilor, cu
suportul episcopului de atunci (Petru Pavel Aron, n. n.), care nu numai a pus şi sfinţit prima piatră, l-a trimis pe protopopul de
Sadu pentru a angaja arhitectul, dar a fost primul care a început lucrarea, a
dat bani pentru fundaţie şi
i-a sfătuit părinteşte pe cei care la
început au şovăit, s-a ridicat o
minunată biserică”[13]. Obştea sătească a contribuit cu 2000 florini[14],
o sumă destul de însemnată, dacă o raportăm la obligaţiile fiscale cu care erau împovăraţi
răşinărenii, aceștia plătind
un impozit anual către sfatul sibian, a cărui valoare depăşea 10 000 de florini (echivalentă taxei
suportate de „întreg scaunul Miercurei”)[15],
la care se adăugau cheltuielile pentru susţinerea
procesului pe care comuna îl avea cu Sibiul (începând din anul 1733).
În studiul monografic dedicat, în 1940, bisericii
„Cuvioasa Paraschiva”, protopopul Emilian Cioran consemna tradiţia
locală despre clădirea edificiului actual de jur împrejurul bisericii
vechi[16],
care nu a fost demolată dacât atunci când
zidurile noi s-au înălţat până la
nivelul de naştere al bolţilor.
Dacă pornim de la afirmaţia protopopului Tatomir, cu privire la aşezarea
şi consacrarea pietrei de temelie a noii
biserici din Răşinari de către Petru
Pavel Aron, am putea admite că evenimentul s-a petrecut în primăvara
anului 1752, înaintea plecării vicarului episcopesc
la Viena, de unde nu avea să se întoarcă decât peste doi ani şi câteva luni, în 13 septembrie 1754, după ce
fusese sfinţit episcop[17]. Presupunerea
e întărită de mărturia lui Johannes Drotlich,
meşter în breasla zidarilor din Sibiu, prin care
relata cum, în 5 iunie 1753, pe când demola vechea biserică din Răşinari, unul din lucrătorii care-l însoţeau a găsit între resturile de moloz o carte
sfântă, care a aparţinut românului numit Aliman
(Alăman), feciorul popii Savul[18].
Zidurile noului edificiu, ale cărui fundaţii
au fost aşezate, după cum bănuim, cu
un an în urmă, fuseseră înălţate până
la nivelul de la care, pentru a se putea iniţia
alcătuirea bolţilor, se impunea ca vechea biserică,
rămasă în interior, să fie dărâmată.
După revenirea în ţară,
primul popas l-a făcut episcopul Aron la Sibiu, unde la data amintită
mai sus a fost primit în Dietă pentru a-i fi confirmate diplomele de
numire în funcţie şi
pentru a i se asigura „îndată scaun şi vot
între staturile (stările), care constituiau Dieta Transilvaniei”[19].
O însemnare manuscrisă de pe o Evanghelie din
biserica „Cuvioasa Paraschiva”, publicată de Nicolae Iorga, menţionează, la capătul unei serii de evenimente
petrecute la Răşinari în 1754, faptul că
„tot întru acest an au venit şi d. Vl[ă]d[i]ca Pavel”[20]. Deşi nu se înţelege
suficient de lămurit, dacă autorul notiţei
nu s-a referit, de fapt, la revenirea lui Petru Pavel Aron, ca episcop, în Transilvania[21], e
totuşi plauzibil ca, fiind prezent la Sibiu în
septembrie 1754, ierarhul unit să fi făcut o vizită şi la Răşinari, pentru
a se interesa de mersul lucrărilor de pe şantierul
noii biserici.
Cert este că, în primăvara anului 1755, zidirea
era desăvârşită, acest an fiind
consemnat în trei dintre inscripţiile ce se pot observa
pe faţadele bisericii. Am reprodus deja conţinutul uneia dintre acestea, cea cu slovele
săpate în piatra aşezată pe peretele
vestic, lângă turnul clopotniţă. O a
doua inscripţie, cu slove chirilice incizate pe
buiandrugul din lemn, de deasupra uşii bisericii,
comunică următoarele: „ANII D[O]MNULUI. 1755 (cu slove) MAI : 29 (cu
slove)”. Peste trei decenii de la data menţionată,
când s-a iniţiat zugrăvirea zonelor de sub
turn, inscripţia săpată pe buiandrug a
fost acoperită cu un strat de tencuială pentru frescă, peste
care zugravul Popa Ioan Grigorievici a transcris, de
data aceasta cu penelul, textul care fusese mascat, după cum urmează:
„DE LA ZIDIREA BISEARECII. ANII DOMNULUI : 1755 (cu slove) : MAI : 29 (cu
slove) I” (fig. 2).
*
Invocând un fragment dintr-o scrisoare
păstrată în arhiva mitropoliei din Blaj, datată în 10 iunie
1757, adresată de episcopul Aron unuia dintre preoţii
răşinăreni, în care acesta afirmase
că: „Rânduindu-se acum cu ajutorul lui Dumnezeu acolo noua biserică...”[22], Augustin
Bunea şi, mai târziu, Emilian Cioran[23]
au considerat că referirea respectivă s-a făcut la actul consacrării
edificiului. Presupunerea s-a dovedit întemeiată, fiind confirmată de
o inscripţie, până acum neevidenţiată,
însemnată îngrijit pe piciorul prestolului din piatră, din sanctuarul
bisericii. Ȋncardat de frumoase ornamente
vegetale sculptate în relief care închipuie frunze de acant, textul lapidar are
următorul conţinut: „(VĂ)LEAT 1757.
ȊN ZILELE PRE(A)LUMINATULUI ARHI(E)REU P. P. A. DE BISTRA” (fig. 5, 6).
Scrierea este completată cu două elemente figurative din care era
alcătuit blazonul familiei Aron de Bistra, vulturul și șarpele
încadrat într-un scut heraldic. Stema era cunoscută doar printr-o
xilogravură introdusă în broșura „Votiva apprecatio”,
tipărită la Blaj într-un singur exemplar, în 29 iunie 1760, pentru a-l
omagia pe episcop cu prilejul zilei sale onomastice[24].
Maniera discretă în care s-a săvârşit
sfinţirea unei biserici, de felul celei de la Răşinari – cu monumentalitatea ei ieşită cu totul din comun, nu doar pentru
regiunea Sibiului, ci și pentru întreaga Transilvanie,
chiar dacă ar fi să ne-o imaginăm numai cu turnul pe care-l avea
atunci, considerabil mai scund şi mai modest
decât se vede astăzi –, fără ecoul pe care ar fi fost de aşteptat să-l genereze în conştiinţa
locuitorilor acestui sat, se explică prin intensificarea progresivă a
acţiunilor îndreptate împotriva uniatismului. Cu
acest fenomen s-a confruntat episcopul îndeosebi în cei doi ani care au urmat după
momentul finalizării bisericii din Răşinari.
„Episcopul Aron, scria Augustin Bunea, se silea chiar şi
în persoană a domoli spiritele agitate, dar poporul ... nu-l mai asculta. Aşa, de exemplu, când eppul
merse în septembrie 1757 în Sălişte
(lângă Sibiu), numai o parte din popor îl urmă în biserică la
Sfânta Liturghie”[25].
Această evocare este sugestivă pentru tensiunea
care se acumulase în raporturile ierarhiei şi
clerului unit cu obştile săteşti
din Mărginimea Sibiului, atmosferă deloc prielnică unor
manifestări festive, precum era inaugurarea unei biserici. Se mai
păstrează, cu toate acestea, și alte câteva mărturii despre
felul în care răşinărenii l-au omagiat
pe episcopului Petru Pavel Aron, pentru contribuiţia
sa la ctitorirea lăcaşului de închinare. Sunt
două icoane zugrăvite deasupra arcadei de pe faţada
de sud a turnului clopotniţă prin a
cărei deschidere se realizează accesul către uşa
bisericii. Prima îi reprezintă pe Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel susţinând
un chivot (fig. 9), simbol al Bisericii Apostolice, care în cazul de faţă a împrumutat forma edificiului clădit
de răşinăreni. Imaginea a fost zugrăvită,
de bună seamă, în semn de veneraţie pentru
chiriarhul care purta numele celor doi sfinţi[26].
Dacă ar fi să luăm în considerare poziţionarea chiar deasupra intrării în
biserică, a celei de-a doua icoane, reprezentând „Naşterea
Domnului” (fig. 8), am putea
admite că rostul acesteia a fost să marcheze hramul căruia îi
fusese consacrat lăcaşul de închinare. Se ştie, din surse pe care le vom evidenţia
mai încolo, că episcopul Aron nu a ţinut
seama de tradiţia împământenită în Răşinari, prin care bisericile care s-au succedat
de-a lungul vremii în sat s-au aflat sub patronajul spiritual al Sfintei
Paraschiva.
Integrate mai târziu în ansamblul de compoziţii iconografice, desfăşurate
pe o suprafaţă extinsă pe aproape
jumătate din faţada sudică a turnului
(fig. 7), cele două icoane murale nu au fost remarcate până
acum ca alcătuind un segment distinct al acestui complex, atât din punctul
de vedere al rostului căruia îi serviseră inţial,
cât şi sub aspectul realizării lor de
către un alt zugrav, decât cel angajat ulterior să completeze decorul
zonei respective.
Cât priveşte
identitatea meşterului care le-a pictat înainte
de evenimentul târnosirii bisericii, cel mai probabil în cursul anului 1756,
aceasta ar putea fi stabilită prin evidenţierea
câtorva particularităţi de stil, care se pot
asocia cu maniera specifică zugravului Stan, fiul popii Radu din Răşinari. Spre exemplu, în icoana care ilustrează
„Stihirea de Crăciun”, peisajul de coline, unde
se află peştera Naşterii
Domnului, este reprezentat într-un mod asemănător celui din icoanele
murale, cu acelaşi subiect, realizate de Stan la
biserica din Sebeşul de Sus (scena pictată
în 1773-74, pe timpanul nordic al pronaosului) ori la cea din Sibiel (pictură murală exterioară din 1775; fig.
11). Relieful colinar este sugerat plastic printr-un transfer gradual, de
la tonurile intense de roşu, către altele strălucitoare,
de ocru-galben. Forma înfurcată a tulpinii arborilor crescuţi,
doar pe ici - pe colo, pe panta dealurilor altfel destul de golaşe,
este caracteristică şi apare în toate
lucrările semnate sau atribuite lui Stan zugravul. Între figurile care compun
scena, în fiecare din redactările menţionate,
inclusiv în cazul celei de la Răşinari, Maica
Domnului este surprinsă în aceeaşi
atitudine de închinare, îngenunchiată, însă menţinându-şi
trunchiul într-o poziţie verticală. La fel şi coşul din nuiele, în
care este culcat Pruncul Iisus, prezintă peste tot o împletitură
specifică.
În icoana Sfinţilor
Petru şi Pavel, fundalul pe care sunt proiectate
figurile celor doi apostoli are o compunere similară în toate
reprezentările murale din bisericile pictate de Stan, pământul şi văzduhul ocupând în proporţii
egale cadrul compoziţional. Cerul
albastru-indigo e presărat cu stele albe iar pământul roşu-cărămiziu capătă un aspect
marmorat, ca efect al vibrării prin stropire cu culoare albastră şi cu alb. În imaginea de la Răşinari,
biserica pe care o ţin în mâini apostolii e
desenată într-un fel foarte asemănător chivoturilor susţinute de sfinţii
mucenici diaconi zugrăviţi de Stan, aşa cum apar de pildă pe hemiciclul absidei de
răsărit a bisericii „Sf. Nicolae” din Cacova (Fântânele, 1771).
O marcă incontestabilă a stilului lui Stan
Zugravul, pe care o evidenţiază icoana „Sfinţilor Apostoli”, de pe faţada
bisericii din Răşinari, se remarcă în
caracterul personalizat al scrierii slovelor, din inscripţia
care denumeşte imaginea (fig. 14). Linia verticală
a literelor, totdeauna scurtă şi puternic îngroşată, relevă caligrafia sa inconfundabilă.
Un zugrav anonim a pictat pe canaturile ușii
bisericii reprezentările acelorași Sfinţi
Apostoli Petru şi Pavel, evidenţiindu-se
şi prin acest exemplu dorinţa
protopopului Tatomir şi
a celorlalţi preoţi
uniţi, de a-l omagia pe episcopul Aron.
*
După târnosirea lăcaşului
de închinare, petrecută probabil în primăvara anului 1757, biserica a
fost luată în posesie de credincioşii răşinăreni care abandonaseră masiv
unirea, refuzând să mai asculte de episcopul Aron şi
de preoţii care încă îi erau loiali
acestuia. Protopopul Emilian Cioran considera că faptul s-ar fi întâmplat
în 1758, ceea ce ar lămuri motivul pentru care a fost aşezată
pe peretele sudic al turnului – clopotniţă,
chiar deasupra icoanelor atribuite lui Stan, cea de-a doua incripţie
lapidară, pe care o semnalam la începutul acestui studiu. Foarte
asemănătoare în forma şi conţinutul textului, cu cea montată mai devreme
pe faţada vestică a bisericii, această
inscripţie diferă doar prin datarea bisericii
celei noi a satului, în anul 1758, în loc de 1755. În plus, se mai aminteşte în cuprinsul ei şi
de „popa Vasilie Şt.”[27].
Se cunoaşte despre
acest preot că fusese unit, hirotonit în anul 1724 de episcopul Pataki, aşa cum figura în conscripţia clerului român, din 1733[28],
dar că a trecut mai târziu la confesiunea ortodoxă, jucând chiar un
rol în răzvrătirea răşinărenilor
ortodocşi, din anul 1745. Episcopul greco-catolic
al Muncaciului, Manuil Olsavszky,
îl socotea pe Vasilie, alături de preotul Man din Răşinari,
între „cei mai de seamă corifei ai mişcării
antiunioniste”[29].
E limpede că popa Vasilie s-a aflat şi în
1758 în fruntea celor care au luat cu asalt biserica şi
că inscripţia menită să le marcheze
izbânda a fost fixată în zidul clădirii din iniţiativa
sa.
*
Sătenii nu au intârziat
să întreprindă ce era necesar pentru continuarea şi
desăvârşirea proiectului bisericii. Astfel,
chiar în cursul anului 1758, doi zugravi răşinăreni
au fost invitaţi să colaboreze pentru
realizarea programului mural exterior. Ei au executat pe pereţii
absidei şi pe faţadele
de miazănoapte şi de miazăzi ale navei
mai multe compoziţii iconografice monumentale, preum şi imagini ale unor patriarhi,
prooroci, apostoli, sfinţi
ierarhi şi sfinţi mucenici[30]. Identitatea
celor doi este dezvăluită într-o inscripţie,
încă vizibilă în colţul de jos, din
stânga compoziţiei în care este
reprezentată „Plângerea lui Iisus” (fig. 16): „1758 (cu slove)
zugrav Pop Ivan, dascăl Nistor stară”[31] (fig.
15). Iscălitura lui Nistor apare şi pe
rotulusul pe care-l desfăşoară proorocul Aaron[32], din
icoana în care este înfăţișat acesta,
plasată într-o ocniţă din registrul
superior al faţadei nordice. Zugrăvită
pe acelaşi perete, imaginea „Cuvioasei Paraschiva”
conţine menţiunea
anului 1758[33],
care mai apare şi în inscripţia
cu numele donatorilor icoanelor „Maicii Domnului” şi
„Sfântului Ioan Botezătorul”, din registrul superior al faţadei sudice.
Rapiditatea cu care s-au executat, într-un singur an,
un număr atât de însemnat de compoziţii murale
nu ar trebui să ne surprindă, dacă luăm în considerare
faptul că tandemul pe care-l alcătuiau Ivan şi
Nistor era atestat încă din 1720, o întovărăşire
care s-a statornicit și consolidat pe temeiul „afinităţii
şi încrederii reciproce”[34].
Între cei care au plătit pentru realizarea
acestor picturi murale s-au numărat membri ai unor familii preoţești ortodoxe, cum erau de pildă „erei Şărban[35] şi ieriţa Soră[36]”,
săteni fruntaşi, precum judele Bucur (cu soţia Soră)[37], soţii Bucur Mărtin şi Stanca[38],
Coman Sârbu şi Stana[39],
Stan[40]. Şi tot dintre sătenii înstăriţi,
cum erau mulţi în Răşinari,
s-au ales şi cei preocupaţi
să înzestreze biserica cu obiecte de cult. Pe un vas liturgic din argint
(păstrat în muzeul parohiei), au fost notate cuvintele: „acest discos şi sveazda (steluţă, în
slav. n.n.) le-au făcut Pă[tr]u Sîrbul besearecii Răşinariulu[i] de pomană, 1758 (cu slove)”.
Pentru a încheia succinta evocare a acestei prime
etape din elaborarea decorului de pictură murală al bisericii, mai rămâne
doar să remarcăm că procesul a fost iniţiat
la exteriorul clădirii şi nu, cum ar fi
fost poate de aşteptat să se petreacă,
procedându-se mai întâi la zugrăvirea interiorului,
unde programul iconografic se află în relaţie
directă cu desfăşurarea ceremonialului
liturgic. Explicaţia ar putea fi legată de vârsta
înaintată a celor doi zugravi, care marcau prin realizarea acestui ansamblu
mural încheierea unor cariere artistice de aproape patru decenii. Există
chiar o subliniere emoţionantă a acestei situaţii, atunci când cel de-al doilea zugrav se
recomanda în iscălitura de care aminteam, Nistor Stară,
adică „cel Bătrân”. E de înţeles, prin
urmare, de ce nu s-au încumetat să picteze biserica în interior, unde
rânduiala impunea ca lucrul să pornească din înălţimea
bolţilor, întreprindere solicitantă chiar şi pentru un om în puterea vârstei. În plus, lucrul la
lumina zilei era mai pe potriva vederii lor ostenite.
*
Nu ştim dacă cei
doi meșteri au avut vreun cuvânt de spus, în sensul de a-l fi recomandat rășinărenilor pe Grigorie Ranite, drept cel mai potrivit să continue realizarea
decorului mural al bisericii „Cuvioasa Paraschiva”. Cert este că zugravul
venit de la Craiova „avea rude spirituale printre răşinăreni,
foarte bine situate în ierarhia ecleziastică locală”[41],
fiind naşul de cununie, în 1754, al
tânărului Iacov Izdrail[42], fiul
preotului ortodox răşinărean Man (Many). Lui Man îi revenise, la începutul deceniului al şaptelea, sarcina de a administra, împreună cu
preotul Şerb[43], proiectul
zugrăvirii bisericii.
Grigorie Ranite a sosit în Răşinari însoţit şi de fiul său, Ioan, după ce tocmai
isprăviseră de zugrăvit, în 1759[44], biserica
Schitului Crasna, din ţinutul Gorjului. Pe şantierul deschis la „Cuvioasa Paraschiva”, pictura
murală interioară şi icoanele
destinate tâmplei s-au executat prin colaborarea celor doi, în intervalul
1761-1763, în etape specificate în cadrul câtorva inscripţii.
Ȋn aplicarea
decorului mural s-a urmărit ordinea consacrată prin tradiţie, realizându-se mai întâi, în 1760, pictura zonelor
înalte ale bolţii naosului şi
pandantivilor[45] (fig.
18, 19), continuându-se probabil în cursul aceluiaşi
an, zugrăvirea scenelor de pe bolta şi
hemiciclul absidei altarului. În 1761, Grigorie şi
Ioan au transpus programul de imagini pe suprafaţa
zidurilor verticale ale navei, avansând în pronaos, unde au zugrăvit cel puţin frutariul (care a fost
demolat, cum vom vedea, în anul 1866), adică peretele dinspre
răsăritul acestui compartiment al bisericii şi
măcar o parte a pereţilor laterali[46] (fig.
20).
Pe parcursul aceleiași perioade, și
continuând până inclusiv în anul 1763, cei doi zugravi s-au ocupat şi de pictarea icoanelor tâmplei, precum şi a celor destinate fruntariului
din tinda bisericii[47].
Două dintre cele opt icoane împărăteşti
zugrăvite atunci, cea a „Sfântului Nicolae” şi
cea a „Cuvioasei Paraschiva”, se găsesc în prezent pe iconostas (fig.
22, 23). Nu poartă vreo semnătură ori datare, însă au
fost atribuite lui Grigorie Ranite şi au făcut parte, cel mai probabil, din setul de
icoane mari, despre care inscripţia notată
pe peretele sudic al pronaosului menţionează
că au fost zugrăvite în 1761, fiind destinate fruntariului
din tindă[48].
Despre patru icoane împărăteşti: „Sfânta
Cuvioasă Paraschiva” (datată: dechemvrie 12 zile, 1760), „Deisis” (1762), „Maica Domnului cu Pruncul” (1762) şi „Sfântul Ierarh Nicolae” (1763; fig. 21),
dintre care trei purtau şi semnătura lui
Grigorie Ranite, se poate presupune că au aparţinut iniţial
iconostasului[49].
Şi tot din compunerea tâmplei
zugrăvită atunci se mai păstrează, în locaţii
diferite, şapte icoane prăznicar
zugrăvite, în cursul anului 1761, de Grigorie zugravul („Învierea lui
Lazăr’, „Duminica Floriilor”, „Intrarea în Templu a Maicii Domnului”,
„Buna Vestire”) şi de fiul acestuia („Sfânta Treime”,
„Buna Vestire”, „Schimbarea la Faţă” şi „Înălaţarea
Domnului cu Duminica Tomii”)[50].
*
Producerea iconostasului a însemnat, pe lângă
zugrăvirea icoanelor, și elaborarea decorului sculptat, compus dintr-o
diversitate de ornamente vegetale stilizate, cioplite şi
poleite de mâinile unui meşter pe care,
fără a preciza sursa informaţiei,
protopopul Cioran l-a identificat cu un anume „Ioan Tâmplar din Câmpulung”[51].
Factura post-brâncovenească a tâmplei rășinărene
poate reprezenta un argument în favoarea atribuirii acesteia unui artist provenit
din vechea fostă capitală a Ţării
Româneşti, unde exista o tradiţie
a meşteşugului cioplirii pietrei şi lemnului. Poate cel mai important imbold către
practicarea acestei îndeletniciri artistice l-a determinat prezenţa
la Câmpulung, în 1712, a unuia dintre cei mai înzestraţi
meşteri ai epocii brâncoveneşti,
cunoscutul cioplitor în piatră Lupu Sărăţan,
angajat împreună cu „Grigore ucenic cozian” la
refacerea şi înfrumuseţarea
clădirilor Mănăstirii „Negru Vodă” şi
a noii „case domneşti” de acolo[52]. Din
echipa strânsă atunci de egumenul Mihail, ispravnic domnesc şi om de încredere al lui Constantin Brâncoveanu, făceau
parte, pe lângă pietrari, şi iscusiţi sculptori în lemn, care au înzestrat vechiul lăcaş de închinare cu alese piese de mobilier
liturgic, dintre care se mai păstrează un preţios
jilţ arhieresc, dedicat mitropolitului vremii,
Antim Ivireanul[53].
Ucenic al acelor iscusiţi
ebenişti din primele decenii ale secolului al
XVIII-lea, Ioan „tâmplarul” a fost recomandat răşinărenilor
posibil chiar de Grigorie Ranite, care cel puţin pe linie paternă se trăgea de la
Câmpulung, dacă nu cumva se şi născuse
acolo. Obârşia musceleană
a familiei este dezvăluită de Ioan Grigorievici,
într-o inscripţie notată în 1785, sub
turnul bisericii „Cuvioasa Paraschiva”, în care se recomanda ca fiind nepotul zugravului
Ranite de la Câmpulung[54].
*
Această etapă din procesul înzestrării
cu picturi murale şi icoane de tâmplă a
bisericii „Cuvioasa Paraschiva”, semnificativă și în privinţa evoluţiei
ulterioare a artei bisericeşti din părţile sud-transilvănene, s-a desfăşurat pe fondul unor evenimente dramatice petrecute
în viaţa răşinărenilor.
În luna mai 1761 fusese finalizat şi înaintat
magistratului spre executare proiectul prin care era stabilită modalitatea
„dezmembrării” neuniţilor de uniţi, în mai multe comune din scaunul Sibiului. Comunităţile s-au conformat de voie, de nevoie deciziilor
comisiei aulice, afară de locuitorii din Sadu şi
Răşinari. La Răşinari,
unde fuseseră înregistrate 713 familii neunite, faţă
de doar 51 care s-au declarat unite, comisia de dezmembrare a stabilit totuşi că biserica se cuvenea atribuită greco-catolicilor,
ortodocşii primind în schimb îngăduinţa
să-şi zidească un alt lăcaş de închinare[55]. Pentru
a-i obliga pe răşinăreni să se
supună poruncilor, în data de 26 mai 1761 lângă sat a fost desfăşurată o impresionantă forţă armată compusă din şase companii de infanterişti,
o trupă de husari şi mai multe tunuri[56].
„Cănd locuitorii văzură trupele
apropiindu-se, fugiră în cete mari în pădurile din apropiere. Cei rămaşi, nevoind a da cheile de bună voie,
fură siliţi cu bătăi, biserica fu
deschisă şi sfinţită
de nou prin episcopul unit Aron, care încă fu dus de faţă”[57].
Dar nici măcar teroarea exercitată asupra
lor nu i-a ţinut pe ortodocşii
din Rășinari departe de biserică. Emilian Cioran afirma că
„trecând furtuna”, ei şi-au redobândit lăcaşul de închinare, „acum pentru totdeauna,
drept consfinţit mai târziu şi
de împăratul Iosif al II-lea”[58].
Cu toate că nu se precizează când s-a petrecut această luare în
posesie a bisericii de către obştea
ortodoxă, faptul va fi avut legătură cu numirea lui Dionisie Novacovici, în septembrie 1761, ca episcop al românilor neuniţi din Ardeal. Arhiereul își avea reşedinţa provizorie la Sibiu, oraș în care
însă nu a locuit decât foarte puţin timp,
întrucât curând după instalare a întreprins o lungă
călătorie, în scopul de a-şi cunoaşte eparhia. De la întoarcerea din vizita
canonică, către sfârşitul anului 1762,
şi până în 1767, când a părăsit
pentru totdeauna Transilvania, Dionisie Novacovici a
rezidat la Răşinari[59],
în mijlocul atâtor credincioşi şi în preajma marii biserici de aici, care i-a slujit
de catedrală episcopală. Aşa se face
că dintre cei 198 de preoţi sfinţiţi de ierarh de-a lungul păstoririi
sale în Ardeal, 36 au primit hirotonia în biserica „Cuvioasa Paraschiva”.
Primul dintre aceştia a fost popa Ivan din satul
Valea, în varmeghia Turzii, sfinţit
la Răşinari în 25 decembrie 1762. La 22
martie 1763 se celebra taina preoţiei pentru un
paroh local, popa Oprea, iar cea din urmă hirotonire s-a slujit la 27
aprilie 1763[60].
Nu se cunosc prea multe despre întocmirile artistice
consacrate bisericii, din perioada rezidenţei în
comună a episcopului Dionisie Novacovici. Cea
mai târzie atestare a zugravului Grigorie Ranite la Răşinari este din 1763, când semna pe amintita
icoană împărătească a „Sfântului Nicolae”, pentru a
cărei realizare plătiseră Bucur, fiul popii Şerb,
şi soţia sa Ana[61].
Pe un potir din argint achiziţionat la acea
vreme, păstrat astăzi în muzeul parohial, au fost însemnate cuvintele:
„acest s[f] p[a]h[a]r iaste al be.
neunite R[ă]ş[nariu]
1767”.
Un text mai cuprinzător, înregistrând un alt act
de donaţie, a fost notat de mână pe o
Evanghelie tipărită în 1750, la Bucureşti,
în timpul domniei lui Grigorie (al II-lea) Ghica şi
al păstoririi mitropolitului Neofit Cretanul. Inscripţia,
scrisă cu caractere chirilice în josul mai multor file de la începutul cărţii, comunică faptul că:
„Această Evanghelie s-au cumpărat, s-au legat şi
s-au îmbrăcat cu barşonc (barşon) şi cu table de
argint[62]
cu toată cheltuiala jupânului Petru Răspop lăcuitoriului şi vechiului
birău a Răşinariului şi s-au dat închinare la sfânta biserică cea neunită a Răşinariului
la hramul Sfântului Ilie (numele sfântului prooroc a
fost anulat ulterior, fiind înlocuit cu numele „Sfintei Prea Podoatna Paraschiva”)[63] în cursul anului 1767 în luna lui iunie 20
fiind pravoslavnic Arhiereu în Ardeal, Domnul Dionisie Novacovici
Episcopul Budii şi a
Ardealului [neuniţilor] Amin”. Se cuvine să
remarcăm că, la vremea când s-a făcut dania, biserica purta
încă hramul „Sf. Ilie”, căruia i-a fost consacrată probabil în
1761, în împrejurarea resfinţirii acesteia de
către episcopul Petru Pavel Aron.
*
Pentru următoarele aproape două decenii nu
se cunosc intervenţii care să fi modificat
aspectul bisericii răşinărene. Un
eveniment important s-a petrecut totuşi în viaţa obștii în 11 iunie 1772, când urmaşul lui Dionisie Novacovici
pe scaunul arhieresc, episcopul Sofronie Chirilovici,
a înfiinţat la Răşinari
un protopopiat ortodox[64] al
cărui prim administrator a fost numit preotul Coman Bărsan.
După ce Sofronie a ajuns episcop al Budei, în
1774, scaunul episcopiei ortodoxe ardelene a rămas vacant pentru aproape
zece ani, situaţie care ar explica într-un fel de
ce răşinărenii n-au manifestat în activitatea
de înzestrare şi înfrumuseţare
a bisericii același entuziasm ca în perioadele când proiectul s-a aflat sub
patronajul arhiereilor Aron şi Novacovici. Poate fi totuşi
remarcat un act de donaţie, împlinit în
această etapă, materializat în candelele aşezate
în dreptul icoanelor împărăteşti ale
tâmplei. Au fost lucrate în atelierul unui meşter
argintar care semna cu iniţialele „SPC” şi care a gravat pe una dintre piese următoarea
formulă de danie: „Această sfântă candelă o au dăruit sfi(ntei) biseareci
cei neunite Petru Rătopu pentru pomenire. 1778”.
*
Imboldul pentru noi întreprinderi
artistice, menite să desăvârşească
una dintre cele mai frumoase biserici româneşti ale
epocii, s-a produs o dată cu instalarea la Sibiu a episcopului ortodox
Ghedeon Nichitici. Cu toate că nu a
păstorit decât vreme de patru ani, între 1784 şi
1788, relaţia sa privilegiată cu răşinărenii şi
cu biserica „Cuvioasa Paraschiva” s-a materializat între altele prin
redeschiderea şantierului de pictură la
somptuosul lăcaş de închinare.
Informaţii preţioase, prin caracterul lor amănunţit
şi precis, despre ce s-a început a se lucra
atunci, sunt cuprinse în documentul manuscris descoperit în anul 1931 în
baldachinul care acoperea sfânta masă din biserica „Cuvioasa Paraschiva”.
Către finalul textului se menţiona că
„s-a scris prin mine Popa Savva Popovici paroh neunit
în Răşinari, 1795 Noemvrie
7”. Emilian Cioran, care a transcris şi publicat
acest document, i-a certificat autenticitatea evidenţiind,
prin comparaţie cu alte manuscrise despre care
socotise că proveneau de la acelaşi autor,
„cunoscuta scrisoare chirilică citeaţă
şi foarte frumoasă a protopopului, neobosit
preot cărturar, asesor, uneori preşedinte
al cons. episcopesc, Savva Popovici din Răşinari”[65]. Numele
lui Savva Popovici Bărsan
apare în manuscris, inclus în lista preoţilor aflaţi în funcţie la
acea vreme, îndată după protopopul Răşinariului,
Coman Bărsan, al cărui fiu era, cu menţiunea că la vremea respectivă Savva deţinea funcţia de „protopop eparhii”, adică protopop al
Sibiului (fig. 46), unde se afla centrul eparhial. Semnatarul
documentului manuscris de la 1795, care aşa cum
am văzut se recomanda simplu, ca „paroh neunit în Răşinari”
(unde a funcţionat între anii 1791-1816[66]),
era de fapt fiul omonim al protopopului cărturar, figurând pe lista
amintită doar câteva poziţii mai la vale,
în forma „popa Savva Popovici ot
Răşinari”[67] (fig.
47).
Revenind la informaţiile
furnizate în cuprinsul manuscrisului, despre lucrări de pictură şi de amenajare a spaţiului
interior al bisericii, să le deosebim mai întâi pe cele referitoare la ceea
ce s-a iniţiat în acest sens, în perioada arhipăstoririi lui Ghedeon Nichitici:
„În numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.
Cu ajutorul Sfintei Troiţă
s-au făcut aceste lucruri în sfânta biserica noastră ce neunite care
este Hramul Sfânta Prepodoavna Parascheva începându-să a să face lucrurile aceste mai jos
însemnate la Anu de la Hr. : 1787 : în zilele
împăratului Iosifu al doilea. S-au tocmit tâmpla
de Preoţi şi
Bătrânii satului cu zugravi ce o au zugrăvit, Georgie
dela Cacova Aiudului şi
popa Niţ din Ghijasa de sus cu flor. 700 : şi 50 : şi uşile oltariului 25 : bani de milostenii, pe pardositul supt turn
12 flor : tot într-acelaş
an s-au pardosit biserica până la strane şi
au plătit Petru Răspop 50 : de flor : şi din milostenia de
la mai mulţi oameni în trei rânduri s-au
pardosit până s-au isprăvit şi s-au
cheltuit 243 : de flor.”[68] Aceleiaşi etape îi corespund şi
alte înfăptuiri, înregistrate însă spre finalul raportului întocmit
de Savva Popovici şi
anume: „Mai însemnăm aicea aceste lucruri : Zugrăvitul supt turn, 35
: de fl. Pe faţa
turnului din afară 110. La oltariu la fund pe
icoana lui Daniil prooroc 7 : flor
: fundul din biserică din lăuntru care sânt
patimile lui Hr : 80 : de flor : Tinda peste tot 26,
la straşina turnului cei coperite
cu bădică 170 : flor. Kr. 46 : de
milostenie. S-au făcut fereştile cele
nouă de la strane şi au dat Pătru Răspop pe făcut, pe zugrăvit 30 : şi iară din milostenie 8 : flor.
...”[69].
Să reţinem mai
întâi amănuntul că, până la momentul redactării documentului,
obştea revenise la vechea tradiţie
a închinării bisericii patronajului spiritual al Sfintei Cuvioase
Paraschiva.
În anul 1787, sfatul bătrânilor, ale căror
nume sunt însemnate în darea de seamă, şi cei
şapte preoţi, „toţi din Răşinari
slujitori hramului bisericii Prepodoavna Parascheva”,
„au tocmit tâmpla cu zugravii ce o au zugrăvit”. Era vorba, aşa cum remarca Saveta-Florica Pop, de recepţionarea unor lucrări deja încheiate
până la acel moment şi de plata cuvenită
meşterilor, după învoială[70].
Înlocuirea icoanelor tâmplei (cu excepţia uşilor împărăteşti
şi a două dintre icoanele primului registru
– a „Sf. Nicolae” şi a „Sf. Paraschiva”), cu
altele noi, motivată probabil prin modificarea survenită în gustul
comanditarilor, în sensul sensibilizării faţă
de stilul picturii apusene, s-a petrecut în anii 1784 şi
1785, după cum reiese din inscripţiile de
datare însemnate de zugravi[71] (fig.
24). Aceştia sunt pomeniţi
cu numele în document: „Georgie dela
Cacova Aiudului şi popa Niţ
din Ghijasa de sus”, retribuiţi cu 700 şi respectiv 50 de florini, sume la care s-a
adăugat plata corespunzătoare pentru zugrăvirea uşilor diaconeşti (25
de florini). Iscălitura celor doi zugravi colaboratori la pictarea
icoanelor tâmplei apărea doar pe icoana împărătească,
astăzi pierdută, a „Maicii Domnului cu Pruncul”, în maniera: „De Gheorghie Zug[rav]
sin Iacovi 1785. Ioan Chiş
Zug[rav]”[72].
Gheorghe, rezident la acea vreme în Cacova Aiudului (azi com.
Livezile, jud. Alba[73]),
era fiul zugravului Iacov din Răşinari, iar
Niţ, preot în Ghijasa de Sus (com. Alţâna, jud. Sibiu),
era o mai veche cunoștinţă de-a rășinărenilor și nimeni altul decât feciorul
lui Grigorie Ranite[74]. Tocmai
pentru că îl știau încă de pe când, foarte tânăr, lucrase
alături de tatăl său la zugrăvirea bisericii, sătenii continuau
și acum să-l numească pe Ioan, în felul în care obişnuiseră mai demult, adică „Ioniţă (Niţ)” sau „Ioan
Chiş” (din magh. Kis, însemnând „cel Mic”).
*
Lui Ioan Grigorievici îi va
reveni în cursul anului 1785 şi sarcina
definitivării decorului mural al bisericii. Trimiterile care se fac, în
darea de seamă întocmită de preotului Savva
Popovici, la plata cuvenită meșterului pentru fiecare segment al
ansamblului iconografic realizat atunci, au caracter precis şi
se pot lesne confrunta cu ceea ce se păstrează din pictura acelei
etape, în interiorul şi pe faţadele
bisericii. Diversele datări şi atribuiri ale
picturilor, așa cum apar acestea consemnate în document, sunt completate
prin ceea ce se mai poate desluși din conţinutul
câtorva inscripţii din biserică.
Din anul 1785 provin cu certitudine picturi realizate
de Ioan în zone distincte ale lăcașului de închinare. Menţionată în 1795 ca lucrare plătită din
contribuţia obștească („din
milostenie”) cu 11 florini şi 46 de creiţari[75]
este o porţiune destul de restrânsă din
decorul mural de pe faţada sudică a navei, denumită
în document „la straşină”, întrucât se
referă la câteva nişe din registrul înalt
cuprins între brâul median şi cornişă. Dedesubtul acestor ocniţe,
în care au fost reprezentaţi apostolii Tit, Barnaba, Ioan şi
Timotei, se găseşte o inscripţie
conţinând autograful artistului şi data la care fusese încheiată zugrăvirea icoanelor:
„Popa Ioan Grigoriovici zu(grav),
1785 iunie 27”[76]
(fig. 25).
În acelaşi sezon estival
s-au executat scenele zugrăvite sub turnul clopotniţă[77] (fig.
26), pentru care s-au plătit 35 de florini, imaginile fiind însoţite de inscripţia
despre care am mai amintit: „Fiind zugrav la acest luc[ru Popa] Ioan Grigoriev[ici] [n]epot lui Ranite de [la] Câmpu
lung. 1785” (fig. 27). Probabil până către sfârşitul
verii, popa Ioan a acoperit cu picturi suprafeţe
extinse de pe faţadele clopotniţei[78], menţionate în documentul redactat de Savva Popovici, mai întâi „cele de pe faţa
turnului din afară”, (plătite cu 110 fl.) şi apoi cele de „la straşina
turnului cei coperite cu bădică
(plătite cu 170 fl.)”. În primul segment, cu
imagini desfășurate deasupra arcadelor, se cuprind un registrul cu sfinţi mucenici zugrăviţi
în medalioane, compoziţia „Pilda cu viaţa omului” (pe faţada
sudică) şi scena, inspirată din
Evanghelie, „Am fost însătoşat şi mi-aţi dat de am beut” (Mt. 25,35 ),
zugrăvită într-o ocniţă de pe
peretele vestic. Al doilea segment, mult mai bogat în reprezentări
iconografice (mai sunt vizibile[79] scene
din vieţile „Sfântului Mare mucenic Dimitrie, a Prea
Cuvioasei Parascheva şi a Sfântului şi slăvitului prooroc
Ilie Tesviteanul”) era extins cel puţin
pe faţada sudică, până sub streaşina turnului, pe atunci mai scund decât este
astăzi, de unde începea coiful acoperit cu „bădică”, adică
învelit în tablă albă.
În darea de seamă asupra lucrărilor
înfăptuite până la anul 1795 sunt şi
câteva referiri la completările care s-au făcut decorului mural existent
în interiorul bisericii, toate fiind atribuite lui Popa Ioan Grigorievici Zugravul. Este dificil de stabilit când anume
s-au executat picturile respective, din pricina caracterului laconic al
înregistrării acestora în textul documentului şi
a faptului că inscripţiile care se
găsesc în dreptul lor, parţial acoperite de
straturi ulterioare de zugrăveală, solicită încă intervenţia restauratorilor, pentru a putea fi desluşite complet. Putem totuşi
admite că amintitele intervenţii s-au realizat
în etape, începând probabil chiar din anul 1786, zugravul fiind
răsplătit pentru efectuarea acestora pe parcursul perioadei cuprinse
între 1787, aşa cum precizează preotul Savva Popovici, şi luna
noiembrie 1795. Pe de altă parte, cercetările întreprinse asupra
acestor zone de decor mural au scos în evidenţă
faptul că Popa Ioan Grigorievici a continuat
să lucreze, în spaţiul pronaosului, și
după anul 1795.
Prima lucrare executată, dintre cele pentru care
s-au plătit sume de bani în intervalul de timp luat în considerare de Savva Popovici, a fost menţionată
în în felul următor: „la oltariu
la fund pe icoana lui Daniil prooroc 7 : flor”. Se preciza prin urmare că ceea ce s-a
zugrăvit ocupa zona de la nivelul bolţii
sanctuarului, pe care o putem identifica mai exact cu intradosul arcului de
deasupra tâmplei, unde sunt reprezentaţi în medalioane
circulare zece profeţi, între care și
Daniil.
Referirea următoare s-a făcut la „fundul din
biserică din lăuntru care sunt patimile lui
Hr : 80 : de flor”. Ciclul „Patimilor Mântuitorului”
ocupă întreaga suprafaţă a bolţii în leagăn care acoperă traveea vestică
a naosului. Mai departe, documentul precizează că s-a zugrăvit
„tinda peste tot”, plătindu-se un preţ de
26 fl.
După cum am afirmat, se poate presupune că
executarea decorului mural din pronaos s-a desfăşurat
în etape, pe parcursul mai multor ani. Până acum au fost evidenţiate două datări care
depășesc cadrul temporal la care se referă registrul de socoteli
întocmit de Savva Popovici. Acestea corespund
perioadei celei mai târzii, când s-au definitivat ultimele secţiuni
ale decorului mural. Prima datare, în care e menţionat
anul 1794, a fost identificată pe
timpanul vestic, într-una din scenele inspirate din Cartea Apocalipsei (ilustrând
„Cap. 7 : Şi am văzut 4 (cu slovă) îngeri
ţiind în mâini ceale 4
vânturi ale pământului”)[80]. Un
alt an, 1798, a fost însemnat de artist pe filactera pe care o desfăşoară Sf. Cuvios Sava cel Sfinţit, a cărui icoană a fost
zugrăvită pe peretele nordic al tindei[81].
Atribuirea şi a acestor
din urmă picturi zugravului Popa Ioan Grigorievici
e plauzibilă, şi poate fi sprijinită
de constatarea faptului că stilistic corespund manierei lui specifice.
Dincolo de aceasta, se ştie că artistul şi-a prelungit şederea
în Răşinari, chiar dacă poate cu unele
întreruperi, până cel puţin în anul 1798,
când semna pictura unei troiţe[82],
făcută pe cheltuiala familiei lui Pătru Albulu
(Albu)[83],
pe un loc aflat la capătul comunei, donat, în acest scop de un anume Maniu
Drăgoie (Drăgoi).
În pronaosul bisericii „Cuvioasa Paraschiva” se mai
găsesc două inscripţii, ale căror
texte, ascunse sub straturi ulterioare de zugrăveală, ar putea conţine informaţii care
să întărească această atribuire şi
să stabilească mai precis cronologia executării ultimei secţiuni a decorului mural. Una dintre acestea e plasată
chiar deasupra uşii de intrare (fig. 28),
dar din textul notat pe o banderolă desfășurată nu se mai desluşesc decât fragmente de cuvinte pe care, cu o
anumită îngăduinţă, am putea
să le interpretăm ca redând numele a doi dintre parohii bisericii de
la acea vreme: „...[Sav]va Po[povi]ci,
P[opa] Alăma[n]...”. Conţinutul celei de-a doua inscripţii,
aflată la baza peretelui de nord al tindei (fig. 29), şi mascată pe jumătate de unul dintre
stâlpii de sprijin ai cafasului, este încă şi
mai dificil de descifrat. Ceea ce se poate desluşi
doar fragmentar, întrucât cuvintele de la începutul fiecărui rând sunt
încă acoperite de stâlpul din lemn, are următorul conţinut:
„··· | în Troiţă
··· |
[cea] după
··· |
sfântă
··· | care
s-au înce[put]
··· |
[să]vârşindu-să
··· |
smeritul
··· |
[Grigorie]vici · Rani[te]
··· | [fi]ind purtă[tor de grijă]
··· | Kodreaşul”
Primul dintre numele menţionate
în inscripţie pare să fie cel al zugravului
Ioan Grigorievici care, la fel ca în inscripţia aflată sub turn, a ţinut
și aici să-l pomenească pe bunicul său, Ranite
zugravul. Cea de-a doua menţiune onomastică
trimite la persoana amintită şi în
documentul de la 1795, la finalul căruia se spune: „Fiind purtătoriu de grije la
lucrurile ce sânt înlăuntru însemnate şi gociman sfintei biserici Bucur Kodreaşu”[84].
Eventuala completare a lacunelor existente în text, prin
operaţiuni de restaurare, ar putea constitui
ocazia lămuririi unor aspecte importante, întrucât e prosibil
ca inscripţia să fi avut menirea de a
înregistra, dacă nu chiar momentul de încheiere a picturii din acest ultim
compartiment al bisericii, atunci măcar un bilanţ
al lucrărilor de decorare efectuate până la acel punct.
*
S-ar mai putea invoca şi
un alt argument, care să pledeze pentru necesitatea investigării mai
aprofundate a zonelor de pictură murală, unde se găsesc asemenea
inscripţii. Acesta este susţinut
prin ceea ce se se desprinde din câteva însemnări
referitoare la biserica veche din Răşinari,
cuprinse într-o cronică a evenimentelor mai importante petrecute în cursul
anilor 1866 și 1867 în viaţa satului ori în
istoria Imperiului Austriac. E vorba de un manuscris în chirilică,
redactat pe 30 de file[85] adunate
sub titlul: „Dieata lăsată de cucearnicul și fostul dascal
și cantor Petru Grigorie, scrise de la întâiea 1
Martie 1866”[86]
(fig. 44, 45).
Atestarea lui Petru Grigorie, „numit şi «Janu»[87], ca
învăţător al copiilor răşinărenilor ortodocşi
o întâlnim încă mai devreme, într-o însemnare autografă de pe prima pagină
unui „Triodion” tipărit în 1800 la Blaj, iscălitura
sa apărând la finalul unui scurt memento despre felul cum s-a resimţit la Răşinari
producerea puternicului seism din 11 ianuarie (stil vechi) 1838: „prin Petru Gligorie Dascăl neunit la S. Bisearică
cea noaă”[88].
Din paginile „dieatei” se
desprind, așa cum spuneam, și câteva paragrafe cu privire la vechimea
bisericii și la etapele în care s-a realizat decorul mural al acesteia, interesante
întrucât par să reflecte ceea ce dascălul putea desluşi
la vremea respectivă din conţinutul
diverselor inscripţii existente pe pereţii lăcașului de închinare.
Ȋn cea de-a 64-a secţiune a cronicii, Petru Grigorie nota
următoarele: „De la zidirea s. biseareci cea veachie din satu, hramu Cuvioasa Paraschiva, Anul 420 după naşterea lui Hr. După cum stă pe turnu dinafară pus scris iar de când s-au clădit
zidit această s. bisearică care să
află făcută până astăzi pe acest loc iaste Anu 1755, 29 Maiu săvârşită, precum
să veade vălatul
iară şi subtu turnu deasupra uşii bisearicii. S-au început a să zugrăvi
această S. bisearică la Anu
1761 şi s-au săvărşit
la Anu 1794, de popa Ioan Grigoroviciu
Zugrav.
Tinda aceștii sfinte bisereci înlău[n]tru bisearicii şi subtu turnu
s-au zugrăvit în zilele înălţatului
împărat al Austrie Franţisc
al 2-ile, fiind Arhiereu ţării Ardealului
Gherasim Adamoviciu neuniţilor,
Protopop Savva Popovici Sc. Sibiiului,
Preoţi Popa Coman, P. Isaie
Măţu, P. Iacov Izdrail,
P. Ioan Popoviciu, P. Savva Popoviciu, P. Alăman Popoviciu / Cazan. Ȋn
judecata lui Comșe Grecu, în 15 Noem. A. 1793”.
Trebuie să remarcăm că modul în care se
succed numele preoţilor rășinăreni
Sava Popovici și Alăman Popovici, din
textul pisaniei reprodus de dascălul Grigorie, corespunde întocmai
alăturării celor doi în inscripţia pe
care am evidenţiat-o mai sus și anume cea poziţionată deasupra ușii, în tinda bisericii.
Alte câteva însemnări comunică aspecte
inedite cu privire la transformări pe care le-a suferit biserica, precum și
la anumite înzestrări ale acesteia, din perioada scrierii cronicii: „În 3 Iulie
A. 1865 s-au săvârşit şi
rădicat treapta de piatră cu coperişul
lor pe unde te sui în turnu la clopote cu 400 f(lorini). v(echi). aus(trieci), tot la această
s. bisearică şi
în A. 1866, tot aici, din cauza înmulţirii
poporului s-au făcut şi la această s. bisearică, pod coru pentru
tinerimea şcolară, în 12 iunie s-au
gătat, dărâmându-să şi zidul gros dintru bărbaţi
şi femei în mijlocul s. bisearici
veachie neunită, cu preţul
659 f. v. aus.
În 22 Iulie 1865 s-au rădicat un clopot nou de 6
măji în turnu tot la B: veachie
şi l-au numit clopotul cel mic, în 9 Martie 1866
s-au mutat şi ridicat încă un clopot tot la
bisearica veachie de la bisearica cea noaă cel ce au
fost dăruit de Petru Albu la bisearica noaă. Şi sperăm
că până în 24 Deciem. 1866/7 a acestu ann. c. să vor face şi jeţuri noaă şi altele ca şi la bisearica cea noaă.
În 17 Iulie 1867 au venit jeţuri
noaă şi au aşezat toate pănă
în 25 Iulie. A. c. la Sf[â]nta
bisearică cea veachie.
Și la 25 Aprilie, 1867 s-au coperit
bisearica din sat cu blehiu
roșu pe lângă turn...
Scris-am eu mult păcătosul, cu peana de
găină şi cu mâna de ţărână, mâna să putrezească, cine
va ceti să mă pomenească.
P. Grigorie Dascăl normalicesc”.
*
Zugravului Ioan Grigorievici,
căruia îi revine în exclusivitate realizarea picturilor murale, din cursul
acestei a doua etape de decorare a bisericii, i-a mai fost atribuit şi un triptic-pomelnic (fig. 30), păstrat
în muzeul amenajat în fosta reşedinţă
episcopală din Răşinari. Saveta-Florica
Pop, care a analizat piesa, propunând şi o
datare a acesteia, pentru perioada cuprinsă între 17 februarie şi 8 decembrie 1768[89], a
identificat „pe laterala stângă a panoului central o posibilă
semnătură a zugravului, abia vizibilă: «Ioan Z.»”[90]. Trecând
apoi în revistă numele celor pomeniţi „în
interior, pe panoul central”, a considerat că „donatorii au fost înscrişi pe două coloane: primul menţionat fiind episcopul Dionisie Novacovici,
succedat de o parte dintre preoţii din Răşinari”[91].
Referitor la aceste opinii, se impun anumite observaţii. Cea dintâi priveşte
presupusul autograf al zugravului Pop Ioan Grigorievici,
identificat în însemnarea care se distinge, e adevărat, doar cu
dificultate, în locul indicat de Saveta-Florica Pop. La o analiză mai
atentă a inscripţiei (fig. 31) a
reieșit însă că identitatea pe care o comunică minuscula
iscălitură este alta şi anume: „Oprea Măţă : [...]-ici : Z :”. Plecând de la terminaţia „-(v)ici” sau –(ov)ici
a cuvântului care nu-l mai putem desluși din pricina ştergerii
vopselei, s-ar putea admite că respectivul termen, dacă nu îndeplinea
o funcţie patronimică, întrucât în inscripţie era deja dezvăluit numele de familie
al zugravului Oprea, atunci ar indica calitatea preoţească
a tatălui său. E plauzibil să fie aşa,
pentru că un zugrav omonim, dar cel mai probabil acelaşi
cu autorul tripticului pomelnic, se iscălea pe o icoană
împărătească, a „Maicii Domnului cu Pruncul”, pictată în
primii ani ai secolului al XIX-lea, pentru biserica din Ţichindeal
(com. Nocrich , jud. Sibiu), în maniera : „Oprea
Zugrav Popovici. Răşinari”[92].
În cazul acesta, s-ar putea formula ipoteza că zugravul Oprea a fost fiul
preotului răşinărean Isaia Măţă (Mâţ),
hirotonit în 1760 de mitropolitul Grigorie, la Bucureşti[93] şi care a păstorit în localitate până în
anul 1808. Nu ar fi singura situaţie când un
preot rășinărean şi-a
încurajat odrasla să înveţe meşteşugul zugrăvirii de icoane, fiindu-ne
cunoscut de pildă că fraţii zugravi
Stan şi Iacov ori Popa Ivan cel Tânăr au
fost fii de preoţi.
O a doua chestiune asupra căreia se cuvine
să atragem atenţia se referă la
maniera în care au fost orânduite în pagină numele donatorilor enumeraţi în tripticul de pomenire. Cu toate că,
pe panoul central, pictorul a trasat, în ax median, o linie verticală de demarcaţie (preluând probabil un model clasic de
pomelnic, pe care numele celor vii şi ale credincioşilor trecuţi
la Domnul sunt redate pe coloane distincte), înşiruirea
numelor s-a făcut totuși pe o singură coloană. Pare evident
acest lucru dacă observăm, de pildă, cuvântul „manahia” (monahia), scris la final de rând (al patrulea),
înspre latura dreaptă a panoului, căruia îi corespunde numele Giervasia (Ghervasia), specific
cinului monahal, trecut la începutul rândului următor (al cincelea), înspre latura stângă, şi
nu cel de Stana, cu care ar începe rândul dacă s-ar admite existenţa unei a doua coloane, în dreapta liniei mediane.
Numele feminin Stana, întâlnit frecvent la Răşinari,
apare de treisprezece ori în pomelnic, în două cazuri fiind vorba de
preotese pe care le chema astfel, însă e neobişnuit
să fie purtat de călugăriţe.
Pe triptic au fost însemnate, spre „veşnică pomenire”, toate persoanele care (fie
că erau încă în viaţă, fie
că decedaseră între timp) au contribuit, în decursul mai multor
decenii, la înălţarea şi
apoi la înzestrarea bisericii din Răşinari.
Şirul acestor binefăcători ai
sfântului lăcaş de închinare începe cu
„Arhiereul Dionisie (Novacovici)”, singurul dintre
episcopii ortodocşi sârbi ai românilor ardeleni
care a rezidat la Răşinari şi pe care obştea l-a
socotit între ctitorii bisericii, urmându-i un anume Dimitrie şi apoi, în frunte cu „protoerei
Savva (Popovici)”, nouă preoţi:
„erei Oprea, erei Iacov, erei Ioanăş, erei Alăman, (erei) Petru[94] Şărban, erei Ioan, erei Preda, erei Tatomir, erei Vasilie”. Sunt pomenite în continuare patru
preotese, pentru ca, în fine, să se adauge listei un șir numeros de nume
ale unor credincioşi răşinăreni.
Dintre preoţii pomeniţi,
cei mai mulţi erau încă activi în parohie
către sfârşitul secolului al XVIII-lea,
patru fiind amintiţi în documentul de la 1795, alţii, cum erau Ioanăş[95], Tatomir sau Vasilie, făceau parte dintr-o generaţie mai veche de slujitori ai altarului, din
vremea când s-a zidit biserica.
Două aspecte ne atrag îndeosebi atenţia. Mai întâi, omisiunea din pomenlnic,
dintr-un motiv încă nelămurit, a numelui protopopului de Răşinari, Coman Bărsan,
care a fost contemporan cu etapa istorică în care s-a clădit şi înfrumuseţat
monumentala biserică. Al doilea este legat de pomenirea în fruntea listei
de donatori, imediat după arhiereul Dionisie şi,
respectiv, înaintea protopopului Savva Popovici, a lui
Dimitrie. Se cuvine să precizăm că numele Dimitrie a fost
caligrafiat de zugrav cu litere îngroşate, cum
se mai văd doar în cazul episcopului Dionisie, ceea ce ar indica faptul că
i se recunoştea un statut de superioritate în
raport cu toate celelalte persoane amintite după el. Este un argument suficient
pentru a admite că referirea s-a făcut la cărturarul şi dascălul braşovean
Dimitrie Eustatievici, secretarul şi interpretul
episcopilor sârbi Dionisie Novacovici, Sofronie Chirilovici şi Ghedeon Nichitici[96].
În ceea ce-l priveşte
pe Savva Popovici „cel Bătrân”, Saveta-Florica
Pop a sesizat că menţionarea funcţiei de protopop, pe care acesta o exercita la
momentul întocmirii listei de donatori, poate constitui un reper important în
sprijinul datării tripticul pomelnic de la Răşinari.
Admitea în acelaşi timp că rangul
bisericesc „cu care Savva se recomanda în 10 iulie
1779”[97],
l-a dobândit preotul răşinărean „la o
dată deocamdată necunoscută”[98].
Dintre istoricii perioadei respective din viaţa
bisericească a ortodocşilor ardeleni, doar
Ioan Lupaş s-a referit la această
chestiune, afirmând despre Savva Popovici „că
episcopul Gherasim (Adamovici) i-a încredinţat
scaunul protopopesc al Sibiului şi pe acela de
asesor, uneori chiar preşedinte al consiliului episcopesc”[99]. S-ar
putea, însă, ca arhiereul să-i fi reconfirmat preotului Savva din Răşinari un
rang în administraţia bisericească a
eparhiei, pe care acesta îl deţinea de mai multă
vreme[100],
începând posibil chiar din anul 1779, când i-a putut succeda protopopului
Sibiului, Ioachim Simion[101],
despre care se ştie că a murit în 1780[102].
Prin urmare, dacă ţinem
cont şi de acest din urmă aspect şi anume că Savva
Popovici era înregistrat ca protopop, putem admite că executarea
tripticului-pomelnic i-a putut fi încredinţată
zugravului Oprea în perioada de după 1780, mai probabil în 1784 ori 1785,
ani în care Dimitrie Eustatievici, dacă el este cel pomenit între donatorii
bisericii „Cuvioasa Paraschiva”, a deţinut funcţia de secretar al episcopului Ghedeon Nichitici[103].
*
Vlădica Ghedeon a fost chemat la Domnul în 20
noiembrie 1788[104],
fiind „astrucat” la Răşinari, lângă
tatăl său[105].
Mormântul se află în naosul bisericii „Cuvioasa Paraschiva”, chiar în
dreptul uşilor împărăteşti,
acoperit cu o lespede de porfir. Despre „piatra cea roşie
de marmoră” scria, la 1878, Petru Brote, spunând
că pe vremea copilăriei sale „avea această piatră inscripţiune, acum însă este ştearsă
de tot”[106].
Viitorul episcop, Gherasim Adamovici, a fost instalat
la Sibiu, peste aproape un an, în 13 septembrie 1789. Între timp, răşinărenii au continuat să-și
înzestreze biserica, făcând şi unele
modificări ale clădirii, cum a fost de pildă cazul lărgirii
ferestrelor din absidă şi naos. Apoi, în
chiar anul numirii noului arhiereu, „judele satului, Coman Şerb
«şi preoţii toţi şasă»,
încheie contract cu măiestrul Mihail Betzinger
din Sibiu «ca să înalţe turnul bisericii
noastre o parte mai sus cum este acum şi
să-l acopere cu bădig (tinichea), aşişderea şi
crucea de pe turn să o facă din cheltuiala lui de 8 urme de
înaltă»”[107].
Protopopul Cioran a citat acest fragment extrăgându-l probabil chiar din documentul
original al contractului, care încă se mai păstra în arhiva
parohială, același fapt fiind menţionat
şi în cuprinsul documentului de la 1795, unde se
spune că „la anul 1789 : s-au înălţat
turnul şi s-au cheltuit la zidirea lui 800 : de flor : dintr-ai satului”[108].
Mai departe, tot în darea de seamă a preotului Savva
Popovici, se mai aduce o completare şi anume
aceea că „pe ciasu ce s-au pus în turnu bisericii s-au cheltuit 420 : florinţi
:”[109].
*
Tot în perioada păstoririi în Transilvania a episcopului
Gherasim Adamovici s-a întreprins producerea mai multor piese de mobilier
liturgic, precum şi ornamentarea
suplimentară a iconostasului sculptat cu decenii în urmă de meşterul Ioan din Câmpulung. În documentul întocmit de
preotul Savva Popovici au fost identificate, în ordinea
producerii lor, fiecare dintre aceste obiecte de mobilier. Detaliile care sunt oferite
cu privire la modul elaborării artistice a fiecărei piese, despre meșterii
care le-au sculptat, pictat ori poleit, precum şi
despre costurile plătite de anumiţi
donatori ori care au fost suportate din colectele făcute printre credincioşi, fac posibilă confruntarea operelor descrise
în acest fel amănunţit, cu piesele care se
mai păstrează în biserică sau care sunt expuse în muzeul
parohial.
Ȋn darea de
seamă întocmită la 7 noiembrie şi
completată la 20 noiembrie 1795 se menţionează
că: „La anul 1791 : au tocmit preoţii şi bătrânii pe un neamţ
anume Eber Hoart
născut de la Buda piltehaur adecă
săpător de flori şi au făcut
Iconostasul şi l-au plătit Simion Poplăcian şi cu Dumitru
Tălmăcean, pe făcut pe zugrăvit
714 : La anul 1792 : s-au tocmit catedra tot cu acelaş
neamţ pe făcut 120 : flor
: din lada satului şi 4 : stânjeni de lemne 8 : flor : Tot într-acest an s-au
făcut Scaunul cel Arhieresc [pe] care au şezut
întâi vlădica Gerasim Adamovici şi s-au cheltuit numai pe făcut 190 : flor : dintr-ai satului de la
judele Bucur Drăgoi şi tot la acelaşi neamţ neavând
cu ce isprăvi i s-au dat din milostenie 8 : flor
: La anul 1793 : s-au făcut catapeteasma la prestol şi
s-au plătit pe măsari 72 : flor : la neamţ pe săpatul florilor iară 72 : de flor : şi au plătit pe
poleitul aurului 200 : de flor : Coman Sfăra din Răşinari
: pe 4 : flor : iar tot la prestol 20 : flor : şi lucrul acesta al
prestolului la anul 1795 : Octomvrie 29 : Tot în anul acesta s-au făcut
Proscomidia şi s-au cheltuit 48 : de flor : ... Tot la anul 1795 : s-au făcut raspetia[110] şi florile de pe vârful tâmplii
2 : ştiucuri s-au poleit. Iconostasul şi catedra şi raspetia şi catapeteazma de la prestol şi
florile de pre vârful tâmplii de dumnealui fărgoltăr Kriştov
Kalman din vestita cetate a Sibiului, au început a să polei la anul 1792 :
şi şi-au luat sfârşitul la acest an 1795 : Noem.
20...”[111].
Obiectele de mobilier realizate între anii 1791 şi 1795 există şi
la ora actuală, chiar dacă unele nu se mai află în biserică
ori nu s-au păstrat decât într-o formă incompletă. Despre alte
piese produse în aceeaşi perioadă, cum este
cazul analogului poziţionat în dreptul
iconostasului, ori al icoanei-chivot de la prestol, nu se fac menţiuni în raportul lui Savva
Popovici. Dintre mobilele care nu se mai află în biserică, masa
proscomidiei este expusă la muzeul parohial, la fel ca şi
un fragment din jilţul arhieresc, în vreme ce toate
celelalte obiecte, inclusiv restul componentelor din care era alcătuit
tronul ori elemente decorative care provin din baldachinul vechiului prestol au
putut fi identificate şi au fost recuperate în
vederea restaurării din locurile unde fuseseră depozitate cu mulţi ani în urmă[112].
Din raportul lui Savva
Popovici se desprind informaţii privitoare la
natura fiecăreia dintre lucrările de sculptură executate la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Prima înregistrează
modul în care s-a intervenit în 1791, ori posibil chiar în cursul anului
precedent, asupra iconostasului lucrat de Ioan Tâmplarul de la Câmpulung. Sculptorului
Eber Hoart, despre a
cărui identitate ne vom interesa ceva mai încolo, i s-a cerut doar să
înfrumuseţeze tâmpla, adăugându-i ornamente
care să-i sporească somptuozitatea. Efectul cel mai spectaculos l-au
produs, de bună seamă, completările din zona coronamentului,
cuprinzând „Raspetia”, adică icoana crucifix cu molenii (fig. 39-42), şi
ceea ce este identificat în document prin sintagma „florile de pe vârvul tâmplii”, desemnând două
panouri laterale arcuite simetric, compuse din bogate ornamente executate în
tehnica sculpturii ajurate[113]
(fig. 32). Aceluiaşi artist îi mai pot fi
atribuite, pe seama anumitor „caracteristici estetice comune” cu piesele indicate
anterior, decoraţiunile sculptate şi aplicate pe coronamentul uşilor
împărăteşti (fig. 33) şi pe ale celor diaconeşti.
În anul 1792, s-a căzut la învoială cu acelaşi sculptor neamţ asupra
preţului cuvenit pentru cioplirea artistică
a ornamentelor „catedrei”, cum mai era denumit amvonul (fig. 35), precum
şi pentru ceea ce urma să fie cheltuit cu achiziţionarea celor 4 stânjeni de lemne, de care era
nevoie pentru croirea acelui obiect. Şi tot
atunci i s-a solicitat lui Eber Hoart
să execute jilţul arhieresc (fig. 37, 37,
38), urmând ca în 1793 să-i fie comandate două piese destinate mobilării
sanctuarului: „catapeteasma” prestolului şi masa
proscomidiei. Proscomidiarul se păstrează,
așa cum am afirmat anterior, în muzeul din fosta casă episcopală.
Baldachinul care acoperea odinioară Sfânta Masă a fost
îndepărtat la un moment dat, elementele din care era alcătuit risipindu-se
aproape în totalitate, cu excepţia doar a
câtorva fragmente de ornamentaţie (fig. 34)
și a postamentului care integrează
într-un mod îngrijit, pe cele patru laturi, prestolul din piatră
așezat de episcopul Aron cu prilejul sfinţirii
bisericii (fig. 5). Există însă o descriere a celor două
obiecte făcută de protopopul Emilian Cioran, pe vremea când încă
puteau fi văzute în absida bisericii: „În altar, deasupra prestolului, se
află un baldachin sculptat din lemn, fixat pe patru stâlpi bogaţi în ornamente. Ochiul atotvăzător al
Tatălui, în o aureolă triunghiulară, înseamnă darul lui
Dumnezeu care ca o umbră se revarsă asupra prestolului. Un asemenea
baldachin e şi la Proscomidie, ambele sculptate şi aurite de Eber Hoart «săpătoriu de
flori». La Proscomidie aflăm pe «Ioan Zugrav»[114].
Îmbrăcămintea cea mai veche, de pe prestol, în mătasă,
e dată de Apostol[115]
a lui Hrizea Banul care a stat în Răşinari
în veacul al XVIII-lea, luând de soţie pe fata
dascălului Aleman Galea”[116].
Poleirea tuturor acestor obiecte sculptate s-a efectuat
începând din anul 1792, şi până în 1795, de
meşterul maghiar Kriştov
Kalman (Kristóf Kálmán), „fărgoltăr”
din Sibiu.
*
Autorul acestor mobile sculptate este identificat de
preotul Savva Popovici cu „un neamţ
anume Eber Hoart
născut de la Buda pitehaur adecă
săpător de flori”. Luând în considerare maniera în care autorul
documentului a românizat numele proprii străine, precum de pildă cel
maghiar „Kristóf” (notat Kriştov), ori cele comune
germane, desemnând practicanţi ai unor meşteşuguri, precum fărgoltăr (Vergolder) şi pitehaur (Bildhauer), am putea admite că şi
forma „Eber Hoart” a
rezultat, de fapt, din adaptarea fonetică aproximativă a numelui
german Eberhardt.
Ipoteza ar putea fi sprijinită de faptul că
în perioada la care ne referim era atestat în zonă un artist cu același
nume. Uzând de o informaţie culeasă dintr-un
registru de stare civilă, autorul, din anul 1886, al unei liste de artişti transilvăneni îl pomeneşte
printre aceştia şi
pe un anume Franz Eberhardt, sculptor din Sibiu,
decedat în acest oraş, la vârsta de 45 de ani,
în 12 ianuarie 1799[117].
Istoricul Jósef Biró îl consemnează
şi el pe sculptorul Franz Eberhardt,
în legătură cu contribuţia avută
de acesta la decorarea interioară a Catedralei episcopale romano-catolice
din Oradea, afirmând că la momentul venirii în Transilvania, artistul deţinea cetăţenie
maghiară[118].
Dacă admitem că Eber
Hoart şi Franz Eberhardt au fost una şi aceeaşi persoană, atunci informaţia
pe care o comunica Jósef Biró
cu privire la provenienţa sculptorului este
confirmată prin documentul de la Răşinari,
în care se menţionează că acesta s-a „născut
la Buda”. Mai mult, este posibil ca o asemena constatare
să conducă către formularea unei alte supoziţii
cu privire la originea sa şi anume că
exista un grad de înrudire între el şi
sculptorul Anton Eberhard (1725[119]
– 1768), Franz fiind poate chiar fiul acestuia. Anton (Antal) Eberhardt era originar din oraşul
Györ, unde şi-a însuşit meşteşugul
artistic, devenind scupltor, la fel ca şi fratele mai mare, Johann (Janós),
iar un alt frate de-al său, Joseph (József), a fost tâmplar. În jurul
anului 1750, sculptorul Anton Eberhard avea să se stabilească la Buda[120],
drepturile cetăţeneşti fiindu-i
recunoscute în 1756[121].
Din bogata sa activitate artistică desfăşurată
la Buda, s-au ales numeroase statui ori decoraţiuni
sculptate în lemn şi piatră, executate
pentru mai multe biserici parohiale ale oraşului:
„Sfinţii Petru şi
Pavel” - Óbuda (1744-1749), „Sfânta Ecaterina”
(1752), „Adormirea Maicii Domnului” - Nagykovácsi
(unde a colaborat cu fratele său, realizând, în 1754, altarul principal,
iar în 1761, altarele laterale), „Sfânta Ana” (altarele laterale, 1767, 1768)
sau biserica franciscană (Belvarosi Ferences Templom)[122].
Franz Eberhardt alias Eber Hoart se năştea la Buda
în 1754, într-o perioadă în care sculptorul Anton Eberhardt
era locuitor al metropolei, aşteptând să-i
fie recunoscut statutul de cetăţean, şi se afla în plină activitate artistică. Ţinând seamă de asemenea circumstanţe,
faptul înrudirii celor doi devine extrem de plauzibil. Se ştie
că Franz a început să practice meşteşugul
cioplirii lemnului, ca artist independent, deci cu o formaţie
împlinită, în jurul vârstei de 20 de ani, ceea ce ar indica posibilitatea
ca el să-şi fi început instrucţia
foarte devreme, cum se întâmplau lucrurile cu odraslele de artişti.
A ales să-şi croiască drum către
împlinirea profesională părăsind Buda, pentru a-şi transfera activitatea în Transilvania, cu un prim
popas făcut, cel mai probabil, la Oradea. Anumiţi
istorici i-au atribuit în mod eronat realizarea, încă din 1761, a unor
sculpturi destinate bisericii minorite din Arad[123],
fapt imposibil să se fi petrecut atunci, întrucât la momentul invocat
sculptorul era în vârstă de doar 7 ani. Cert este că activitatea sa
este atestată documentar pentru prima dată în legătură cu
decorarea cu statui din lemn şi ornamente
vegetale sculptate a altarelor catedralei episcopale romano-catolice din
Oradea, realizate după anul 1777. În „registrul de socoteli (20 iulie
1785) al canonicului Iosif Solomon” era înregistrat, alături de mai mulţi artişti
cioplitori în piatră sau lemn, şi „Francisc
Eberhardt (... înscris cu o sumă de 5380 de
florini)”[124].
I-a mai fost „atribuită executarea altarului bisericii evanghelice de la
Hărman (jud. Braşov)”[125],
din anul 1779[126].
Probabil cu puţin înainte de resfinţirea,
în 1786, a bisericii parohiale cu hramul „Sfinţii
apostoli Simon şi Iuda” din localitatea Cetăţuia (magh.
Csatószeg, com. Sânsimion,
Jud. Harghita) artistul a realizat „piesele figurative ale altarului”[127] din
acest edificiu de cult romano-catolic, dar posibil şi
decoraţiile sculptate ale amvonului.
*
Nu știm când s-a stabilit Franz
Eberhardt la Sibiu, însă putem presupune motivul
pentru care s-a simţit atras de acest oraş. Marcată până la venirea austriecilor
în Transilvania de austeritatea spiritului protestant, ambianţa
urbană a Sibiului s-a modificat, îndeosebi în ultimele două sau trei
decenii ale secolului al XVIII-lea, când s-a înregistrat o intensă activitate
de construire a unor edificii religioase, aparţinând
cultelor romano- şi greco-catolic, reformat sau
ortodox, precum şi a unor clădiri cu destinaţie rezidenţială,
cum au fost cele ridicate de guvernatorul Samuel von Brukenthal, concepute
arhitectural și decorativ în maniera barocului tardiv, însă cu tot
mai pronunţate note clasicizante. Toate aceste
edificii au fost împodobite cu statui şi bogate profiluri
ornamentale sculptate, atât la nivelul frontispiciului principal, cât şi în interior, activitate care a solicitat prezenţa în oraşul de
pe Cibin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, a unor cioplitori în
piatră sau lemn şi stucatori străini,
germani şi austrieci, ori proveniţi
din alte centre artistice transilvănene[128].
Era firesc ca şi în mediul româneasc,
ctitorii bisericilor care se înălţau ori se
înfrumuseţau în această perioadă, în oraş ori în sate din apropiere, cum era Răşinariul, să solicite colaborarea unora
dintre aceşti meşteri,
iar din dorinţa de a se integra deplin în
societatea urbană să promoveze, prin operele pe care le-au comandat,
noile stiluri artistice apusene. Practic, în toate aceste lăcaşuri
de închinare, producerea mobilierul liturgic s-a datorat în exclusivitate unor meşteri străini, şi
poartă peste tot amprenta eclectismului stilistic specific sfârşitului secolului al XVIII-lea.
*
Considerându-le în cadrul creaţiei
sculptorului Franz Eberhardt, fără
îndoială mai extinsă, în raport cu ceea ce i se atribuie în prezent,
ansamblul obiectelor de mobilier pe care le-a executat pentru biserica „Cuvioasa
Paraschiva” din Răşinari manifestă
caracterul cel mai complex, vădind nivelul superior de experienţă
artistică şi tehnică la care s-a
ridicat meşteşugul său, în perioada ultimilor
ani ai vieţii, şi-l
recomandă ca pe unul dintre cei mai înzestraţi
sculptori transilvăneni din epocă.
Repertoriul impresionant de divers al motivelor
decorative care l-au inspirat pe Franz Eberhard în ornamentarea pieselor de
mobilier sculptat executate la Răşinari, la
fel ca pretutindeni unde a fost invitat să-şi
exercite talentul şi măiestria, este comun
cu al artiştilor contemporani, angajaţi să contribuie la aspectul somptuos al
interioarelor din bisericile ori palatele sibiene. Felul în care a izbutit
să organizeze noianul de elemente din care se alcătuiesc compoziţiile sale vădește, de asemenea, o
caracteristică dominantă din arta acelei perioade, orientată către
exprimarea prin procedee plastice a raportul echilibrat dintre sensibilitate şi raţiune. Tendinţei analitice în interpretarea formelor
preponderent inspirate din universul vegetal[129]:
ghirlandele din frunze de acant, de laur, de stejar, împodobite cu flori de
trandafir, de floarea soarelui și mac, ori cu diverse fructe: struguri,
granate, pere, prune, tărtăcuţe, în
asociere, pe alocuri, cu panglici și urne, îi corespunde un efort de
sinteză, manifestat la fel de evident. Geometrizarea şi
dispunerea simetrică a ornamentelor vegetale face ca aceste decoraţiuni, naturaliste în aparenţă,
să fie în esenţă foarte ordonate şi arhitecturale[130].
*
Se mai cuvine ca în final să ne referim la
autorul imaginilor pictate în cursul acestei din urmă perioade şi anume a celor aplicate pe crucifixul cu molenii şi a celor distribuite
pe corpul şi coroana amvonului. Costul, reprezentând
o sumă de 714 florini, s-a calculat, potrivit dării de seamă
întocmite la 1795, în schimbul realizării „raspetiei”
şi a celorlalte ornamentaţii
sculptate aplicate iconostasului. Plata s-a făcut însă, din câte
putem înţelege, în mod distinct: „pe
făcut”, deci pentru execuţia decorului
sculptat, şi „pe zugrăvit”, retribuindu-se
astfel şi artistul pictor care a fost autorul icoanei
– crucifix. Presupunând că era cel mai firesc ca meşterul
principal care zugrăvise cu un deceniu mai devreme icoanele tâmplei,
Gheorghe fiul lui Iacov din Răşinari,
să fie şi autorul imaginilor care s-au pictat
pe mobilierul liturgic intrat între timp în zestrea bisericii, identificând şi posibilele iniţiale
ale numelui acestui zugrav, notate la baza crucii de pe iconostas,
Saveta-Florica Pop i-a atribuit lui paternitatea acestor opere. „Gheorghe va
reveni la Răşinari la 1795, moment în care
realizează crucea cu Răstignirea şi moleniile, la care se adaugă amvonul, piese care
evocă o puternică influenţă a
barocului, atât prin maniera de pictare cât şi
prin cea de decor. Iniţialele G.B. aplicate la baza crucii cu
Răstignirea, de o parte şi de alta a
picioarelor lui Hristos, atestă – în opinia cercetătoarei – opera lui
Gheorghe Zugravul. Această manieră de a semna operele, folosind iniţialele, este frecvent întâlnită în creaţia acestuia. De obicei folosea G.Z. (Gheorghe Zugrav), de data aceasta
considerăm că zugravul a vrut să-şi
etaleze în comunitatea de baştină condiţia socială, cea de boier, în care a fost
investit Iacov Zugravul, tatăl său. De calificativul boier Gheorghe a
uzitat în creaţia sa începând din anul 1782,
prin pisania din biserica de la Valea Largă (com.
Sălciua, jud. Alba)”[131].
Dacă însă analizăm cu atenţie inţialele
majuscule la care face referire Saveta-Florica Pop, constatăm că cea
de-a doua literă este „В”
(Vede, corespunzătoare caracterului
latin al literei „V”) şi nu semnul înrudit ca
formă, însă deosebit totuşi, al slovei
„Б” (Buke, corespunzătoare caracterului latin al literei „B”) din
alfabetul chirilic. Că este aşa, o dovedeşte cât se poate de clar folosirea ambelor
caractere în scrierea apelativului Bogoslov (Б[O]ГОСЛОВ), asociat numelui sfântului
apostol şi evanghelist Ioan (Teologul), notat în
dreptul imaginii sale de pe icoana-molenie
montată în dreapta crucifixului (fig. 41). Mai mult, cele două
slove chirilice (Г: В:)
sunt dispuse ceva mai jos decât picioarele pironite ale Mântuitorului şi în vecinătatea craniului cu oase încrucişate, de la baza crucii (fig. 42), pe
care cele două litere par să le indice. Şi
aşa este, întrucât între vechile simboluri care însoţesc imaginea Răstignirii, în iconografia
răsăriteană, aceste oseminte sunt uneori denumite prin cuvântul
slavon глава (glava, însemnând căpăţână) notat fie în forma
abreviată Г: В:, fie în cea Г: А:,
corespunzătoare iniţialelor cuvintelor care
compun sintagma ГЛАВА
АДАМА
(Glava Adama,
însemnând ţeasta lui Adam), menită în acest
context să evoce acea tradiţie pioasă,
potrivit căreia sângele scurs din rănile Mântuitorului răstignit
a spălat craniul protopărintelui Adam.
Prin urmare, atribuirea ipotetică a picturii raspetiei lui Gheorghe Zugravul nu se mai poate susţine, fiind de altfel improbabilă şi dacă am considera-o din perspectiva stilului
diferit pe care-l evidenţiază operele
acestui artist şi nu mai departe icoanele
zugrăvite de el pentru tâmpla răşinăreană.
Există în schimb o similaritate, care se impune în mod izbitor, între
această lucrare şi pictura icoanei crucifix
realizată, între 1797-1799[132],
de pictorul sibian Joseph Neuhauser, pentru a
încorona iconostasul bisericii „Schimbarea la Fată”, a companiei
negustorilor „greci” („romei”) de la Sibiu (fig. 43).
Prin urmare, n-ar trebui să surprindă implicarea
în realizarea unor lucrări de pictură la biserica din Răşinari a acestui artist de origine
austriacă, stabilit la Sibiu din anul 1785 şi
care până când a murit, la 48 de ani, în 1815, a funcţionat
ca maestru de desen la Şcoala normală a
Orfelinatului Theresian[133].
Colaborarea sa cu românii din Sibiu e atestată de pictura iconostasului pe
care se ştie că a executat-o în vara anul
1795, în biserica unită românească din Măierimea
de peste Cibin, lucrare distrusă către jumătatea secolului
trecut, dar a cărei imagine ni se mai păstrează într-o
fotografie de epocă. Este posibil să fi fost legat printr-un
angajament şi de ortodocşii
locuitori ai aceleiaşi suburbii, cu alte cuvinte
să-i fi fost comandată pictura „raspetiei”
iconostasului din biserica „Sf. Luca” de pe Strada Lungă, tărnosită în 1791 de episcopul Gherasim
Adamovici. Edificiul, mult modificat în perioada ultimului secol, mai deţine încă uşile împărăteşti originale, crucea cu molenii şi două sfeşnice, acestea fiind cel mai probabil operele
sculptorului Franz Eberhardt. Pictura realizată
atunci pe crucifix şi pe molenii
a fost între timp anulată prin repictări, însă din ceea ce se mai
distinge, chiar cu dificultate, într-o fotografie veche a interiorului
bisericii, despre felul cum arătau odinioară reprezentările
iconografice aplicate pe suportul acestor piese, s-ar putea admite ipoteza
zugrăvirii lor tot de către Joseph Neuhauser.
Să mai adăugăm că imaginile evangheliştilor, care sunt dublaţi
de simbolurile lor, din medalioanele care decorează corpul amvonului de la
Răşinari au fost compuse în mod foarte
asemănător în reprezentările aceloraşi
sfinţi de pe iconostasul pictat de Neuhauser în biserica unită din Maierii
Sibiului. Lucrul acesta se poate evidenţia pe
vechea fotografie a tâmplei dipărute, îndeosebi
în icoana sfântului evanghelist Luca, modul în care îi este asociată
figura simbolică a viţelului fiind similar
cu felul reprezentării aceluiaşi sfânt pe
amvonul de la Răşinari.
În privinţa altor
două imagini pictate pe piese de mobilier, se poate atribui lui Pop Ioan Grigorievici zugrăvirea icoanei „Mântuitorului
binecuvântând”, de pe panoul montat sub coronamentul tetrapodului[134],
probabil şi a panoului montat sub baldachinul proscomidiarului, astăzi foarte înegrit
de funingine, pe care se distinge reprezentarea temei „Iisus-Prunc în potir”, în
timp ce autorul icoanei „Maicii Domnului cu Pruncul - Platitera”, care decorează
chivotul aşezat pe sfânta masă, sculptat de
Franz Eberhardt, rămâne deocamdată anonim.
*
Procesul zidirii bisericii „Cuvioasa Paraschiva” din
Rășinari, al decorării cu picturi murale și icoane, al
înzestrării acesteia cu preţioase piese de
mobilier, vase și văluri liturgice, s-a desfășurat în
decurs de aproape jumătate de secol, între 1752 și 1798, constituind
probabil cel mai complex și elaborat proiect artistic din mediul ecleziastic
românesc transilvănean al veacului al XVIII-lea. A fost și una dintre
puţinele întreprinderi obștești girate
de atâţia episcopi ardeleni, de la Petru Pavel
Aron și Dionisie Novacovici, la Sofronie Chirilorvici, Ghedeon Nichitici
și Gherasim Adamovici. Ȋnaltului lor
patronaj, de care s-ar cuveni să ţinem în
primul rând seama, i s-au adăugat vrednicia și entuziasmul unor preoţi și protopopi, precum Tatomir,
Vasilie, Șerb, Savva și Alăman
Popovici, cu care au știu să administreze resursele acumulate în permanenţă din prinosul și evlavia rășinărenilor. Și tot acestor corifei le
revine meritul de a fi transformat înfăptuirea lor într-un manifest
identitar, expresie a civilizaţiei, culturii
și spiritualităţii românești din
Ardeal. Ȋnspirată din programul arhitectural
post-bizantin de tradiţie muntenească, biserica
din Rășinari a fost concepută la dimesniuni
care depășesc obișnuitele spaţii
ecleziastice din Valahia Transalpină. Turnul-clopotniţă,
înălţat pe latura apuseană, este unul
dintre cele mai impresionante care s-au zidit vreodată la biserici
românești, contribuind atât la sporirea efectului monumental, cât și
la expresia de sinteză a stilurilor, specifică construcţiilor
de cult din această parte a ţării. Forţa economică de care dispunea Rășinariul încă din perioada veacului al
XVIII-lea, a permis angajarea celor mai înzestraţi
meșteri pentru decorarea clădirii. Au fost cooptaţi,
cum era firesc să se întâmple într-un centru artistic cu aleasă tradiţie, o parte dintre zugravii locali ori proveniţi din satele învecinate: Ivan și Nistor,
Stan și nepotul său de frate, Gheorghe, Oprea Popovici și Ioan
de la Poplaca. Alţii au fost chemaţi
de dincolo de munţi, din Țara
Românească. Legaţi prin obârșie de
Câmpulung, iar prin meșteșug de tradiţia
artei brâncovenești, aceștia au fost Ioan Tâmplarul și zugravii,
tată și fiu, Grigorie Ranite și Ioan Grigorievici. Pe cei din urmă avea să-i înfieze
Ardealul, absorbindu-i într-un curent artistic care dobândea, graţie și contribuţiei
lor, o tot mai evidentă specificitate. Sinteza originală a stilului picturii
transilvănene s-a produs inclusiv în creuzetul constituit de șantierul
deschis pentru mai multe decenii la Rășinari. Infuziei substanţiale de elemente inspirate din tradiţia artei muntenești i-a corespuns în contrapunct
tendinţa asimilării unor formule stilistice
occidentale, evidenţiată în expresia
icoanelor zugrăvite de Gheorghe fiul lui Iacov și, încă mai pronunţat, prin opţiunea
rășinărenilor de a încredinţa
mobilarea bisericii unor artiști proveniţi
din Apusul european, sculptorul Franz Eberhardt
și pictorul Joseph Neuhauser. Această
orientare va deveni predilectă, reflectându-se în stilul occidental în
care se încadrează, din punct de vedere arhitectural și decorativ, noua
biserică cu hramul „Sfânta Treime”, clădită în decursul primelor
două decenii ale secolului al XIX-lea la Rășinari.
ABREVIERI
BIBLIOGRAFICE
Abrudan
2009 – Ioan Ovidiu Abrudan, „Un ansamblu iconografic inedit: pictura lui Ioan Grigorievici şi a zugravilor
familiei Grecu, din biserica satului Cornăţel”,
în Revista Teologică, nr. 2,
Sibiu, 2009.
Abrudan
2014 – Ioan Ovidiu Abrudan, „Repere pentru o biografie exemplară: Popa
Ioan Grigorievici, zugravul bisericii din Beneşti”, în Acta
Musei Apulensis, Apulum LI series Historia & Patrimonium,
Alba Iulia, 2014.
Abrudan
2017(I) – Ioan Ovidiu Abrudan, „Zugravi de icoane din părţile
Sibiului, în secolele al XVIII-lea şi al
XIX-lea: Popa Ioan Grigorievici”, în Telegraful Român, 7 aprilie 2017.
Abrudan
2017(II) – Ioan Ovidiu Abrudan, “Pictori muralişti şi iconari,
în bisericile din părţile Sibiului, din
vremea păstoririi episcopului Vasile Moga”, în Un episcop și epoca
sa. Vasile Moga (1774-1845), Editori Mihai-Octavian Groza, Diana-Maria
Dăian, Mircea-Gheorghe Abrudan, Astra Sabesiensis,
Supliment numar 1/2017, Cluj-Napoca, 2017.
Aggházy 1959 -
Mária Aggházy, A
barokk szobrászat Magyarországon (I), Akadémiai
Kiadó, Budapest, 1959.
Archiv 1853 - Archiv des Vereines für Siebenbürgische Landeskunde, v. VI, Kronstadt, 1853.
Arhiva
2019 - Arhiva oraşului
Budapesta (https://archiv.hungaricana.hu).
Bielz 1956
- I. Bielz, „Familia pictorilor Neuhauser şi începuturile peisagisticii transilvănene”, în Studii şi
Cercetări de Istoria Artei, anul III, 1-2, ianuarie-iunie, Bucureşti
(1956).
Biró 1932 -
Iosif Biró, «Nagyvàrad barokk és neoklasszikus
müvészeti emlékei»,
Budapesta, 1932. Text 89 p. + 69 p. note şi
documente, 26 ilustraţii).
Bodogae
1987 - Teodor Bodogae, „Câteva momente mai importante din trecutul Catedralei
Mitropolitane din Sibiu”, în Mitropolia
Ardealului, an XXXII, nr. 5/1987.
Bogdan –
Duică 1896 - Gheorghe Bogdan – Duică, Călugărul Visarion Sarai (1744), Caransebeş,
1896.
Boicu 2017 - Dragoş Boicu, „«Ca o cenuşotcă modestă, în dosul edificiilor,
cari o înconjuoară» - pe urmele Bisericii companiştilor greci din Sibiu”, în Transilvania, nr. 1, Sibiu, 2017.
Brote 1878 - Petru
Brote, Libera
comună regească Reşinariu. Schiţă istorică, Sibiu, 1878.
Bunea 1901
- Augustin Bunea, „Statistica Românilor ardeleni în anul 1750”, în Transilvania, nr. IX, Sibiu, noiembrie
1901.
Bunea 1902
- Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul
Aron şi Dionisiu Novacovici
sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaş, 1902.
Bunea 2012
- Augustin Bunea, Din istoria Românilor.
Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728-1751), Ediţia a II-a, Editura Napoca Star, 2012.
Chihaia
1968 – Pavel Chihaia, „Un sculptor român din epoca brâncovenească: Lupu Sărăţan”, în Revista Muzeelor, V (1968), nr. 1.
Chihaia
1988 - Pavel Chihaia, Artă
Medievală I., Monumente din cetăţile de scaun ale Ţării
Româneşti, Editura Albatros, Bucureşti, 1988.
Chindriş 2016 -
Ioan Chindriș et al., Cartea
Românească veche în Ȋmperiul Habsburgic
(1691-1830). Recuperarea unei identităţi
culturale, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016.
Ciobanu
1926 - Virgil Ciobanu, „Statistica românilor din Ardeal, făcută de Administraţia austriacă la anul 1760-1762”,
Extras din Anuarul Institutului de
Istorie Naţională din Cluj, III
(1924-1925), Cluj, 1926.
Cioran
1912 - Emilian Cioran, „O familie de preoţi din Răşinari”, în Revista
Teologică, anul VI. 15 febr. - 1 martie, nr. 4-5, Sibiu, 1912.
Cioran
1940 - Emilian Cioran, Biserica cu hramul
Cuvioasa Paraschiva din Răşinari, în Omagiu Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Nicolae Bălan Mitropolitul
Ardealului, Sibiu, 1940.
Cioran
1955 (1991) - Emilian
Cioran, Şapte generaţii de
preoţi şi
protopopi-profesori din aceeaşi familie: Barcianu. 1699-1903, Sibiu, 1955 (1991).
Dinu 2016
- Dinu Aurel Nicolae Pătru, (I) Activitatea
sculptorului Eber Hoart la
biserica cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” din Răşinari.
(II) Restaurarea ornamentelor sculptate
de la tronul arhieresc, păstrat în Muzeul parohial din Răşinari,
Sibiu, 2016, 93 p. (manuscris). Teza de licenţă
susţinută la Universitatea „Lucian Blaga”
din Sibiu, Facultatea de Ştiinţe,
specializarea : Conservare – Restaurare.
Dragomir
2002 - Silviu Dragomir, Istoria
dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal, în secolul XVIII, Vol. I, ed.
a 2-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
Dumitran
2010 - Ana Dumitran, „Un zugrav de elită: Grigore Ranite”,
în Annales Universitatis
Apulensis. Series Historica,
14/I, 2010.
Dumitran,
Dumitran, Laslo 2009 - Daniel Dumitran, Ana Dumitran,
Florean-Adrian Laslo (Editori), «... virtuti decreti
tollerantiae beneficia clero
Graeci restituenda ...».
Biserica românească din Transilvania în izvoarele statistice ale anului
1767, Editura Altip, Alba Iulia, 2009.
Hitchins, Beju 1974 - Keith Hitchins, Ioan I. Beju,
„Documente privitoare la trecutul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania
după 1761”, în Mitropolia Ardealului,
Nr. 1-3 ianuarie-martie, Sibiu, 1974.
Hitchins, Beju 1984 - Keith Hitchins şi Ioan Beju, „Conscripţia clerului
ortodox transilvan din 1767”, în Mitropolia
Ardealului, nr.7-8, iulie – august, Sibiu, 1984.
Hitchins, Beju 1989 - Keith Hitchins, Ioan N. Beju, „Conscripţia scaunală a
clerului român de pe pământul crăiesc. 1733, (II) –Conscriptiones Popparum Wallachicorum in Natione Saxonica”, în Mitropolia
Ardealului, Nr. 4, Sibiu, 1989.
Iorga 1902
- Nicolae Iorga, Sate şi
preoţi din Ardeal, Bucureşti,
1902.
Iorga
1906(I) - Nicolae Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene, I.,
Scrisori din Archiva Grecilor Sibiului, din Archiva Protopopiei neunite a Făgăraşului şi
din alte locuri, făcând parte din vol. XII, din „Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor”, Bucureşti, 1906.
Iorga
1906(II) - Nicolae Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene, II. Inscripţii şi
însemnări (formând volumul XIII din „Studii şi
documente cu privire la Istoria Românilor”), Bucureşti,
1906.
Karathanasis
2003 - Athanasios E. Karathanis, Elenismul în Transilvania, traducere din limba franceză: Anca
Dobre, cuvânt înainte: Acad. Virgil Cândea, Editura Omonia, Bucureşti,
2003.
Kémenes 2017 -
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de
Istorie şi Filosofie, Şcoala
Doctorală Cultură, Civilizaţie,
Istorie, Kémenes Mónika, Reşedinţele episcopilor romano
catolici din Oradea în secolul al XVIII-lea. Artişti
şi meşteri în slujba eparhiei –
rezumatul Tezei de Doctorat, 2017 (manuscris), p. 7 (http://193.231.20.119/doctorat/teza/fisier/4035).
Luca, Pinter, Georgescu 2003 - Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter, Adrian Georgescu, Repertoriul arheologic al judeţului
Sibiu (aituri, monumente arheologice și
istorice), Editura Economică, Sibiu, 2003
Lupaş 1928 -
Ioan Lupaş, „Chestiunea originii şi continuităţii
Românilor, într-o predică de la 1792”, în Revista Teologică, Anul XVIII, ianuarie 1928, nr. 1, Sibiu.
Lupşa 1947 - Ştefan Lupşa, „Biserica
ardeleană în anii 1767-1774. Dezvoltarea ei politică şi confesională”, în Academia Teologică «Andreiană» Ortodoxă Română din Sibiu, Anuarul, XXIII (V) 1946-1947, publicat de
Nicolae Neaga rector, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1947.
Marki 1895 - Marki Sándor, Arad vérmegye és Arad sz. kir.város monográfiáia,
II., Arad, 1895.
Meteş 1929 - Ştefan Meteş, „Din
Istoria Artei Religioase Române, I., Zugravii bisericilor române”, extras din Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, secţia pentru Transilvania, 1926-28, Cluj, 1929.
Miron 2004
- Greta-Monica Miron, „... porunceşte, scoală-te, du-te, propovedueşte...”.
Biserica greco-catolică din Transilvania. Cler şi
enoriaşi (1697-1782), Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.
Muşlea 1943 -
Candid C. Muşlea, Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, vol. II (1743-1837), Braşov, 1943.
Păcală
1915 - Victor Păcală, Monografia
comunei Răşinariu, Sibiu, Tiparul
Tipografiei Arhidiecezane, 1915.
Păcurariu
2002 - Mircea Păcurariu, Cărturari
sibieni de altădată, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
Pervain
1971 - Iosif Pervain, „Dimitrie Eustatievici”, în vol. Studii de literatură română, Cluj, 1971.
Petranu 1935 -
Coriolan Petranu, „Cercetări recente asupra
barocului din Ardeal şi Crişana.
(cronică a cărţii lui Iosif Biró, «Nagyvàrad barokk és neoklasszikus
müvészeti emlékei»,
Budapesta, 1932. Text 89 p. + 69 p. note şi
documente, 26 ilustraţii)”, în Gând Românesc, Anul III. ianuarie 1935,
Nr. 1.
Popa 2007
- Constantin Popa, Răşinari. Istoria şi civilizaţia unui sat din Mărginimea Sibiului,
Sibiu, 2007.
Popica
2011 - Radu Popica, „Un pictor transilvănean din secolul XVIII puţin cunoscut: Joseph Mohr”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai.
Historia Artium, LVI, nr. 1, Cluj-Napoca, 2011.
Pop 2009 -
Saveta-Florica Pop, “Pictura murală a bisericii lui Mihai Viteazul de la
Ocna Sibiului”, în Conservarea şi restaurarea patrimoniului cultural, vol. IX, Iaşi, 2009.
Pop,
Cucui, Dumitran 2010 - Saveta-Florica Pop, Elena-Daniela Cucui, Ana Dumitran,
„Zugravul Nistor Dascălul din Răşinari”,
în Nemus,
an V (2010), nr. 9-10, Editura Altip, Alba Iulia,
2010.
Pop
2011(I) - Saveta-Florica Pop, „Pious Paraschiva
Church from Răşinari
– Interior and Bell Tower Painting”, în Brukenthal.
Acta Musei, VI.2, Sibiu, 2011.
Pop
2011(II) - Saveta-Florica Pop, în Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu,
Facultatea de Istorie şi Patrimoniu „Nicolae
Lupu”, Zugravii de la Răşinari
(1700-1848), Teză de Doctorat
(în manuscris), Sibiu, 2011.
Pop
2013(I)- Saveta-Florica Pop, „Icoanele din Răşinari
ale zugravilor Grigorie Ranite şi
Ioan Grigorovici”, în Acta Musei Apulensis. Apulum L, series Historia&Patrimonium, Alba Iulia, 2013.
Pop
2013(II) - Saveta-Florica Pop, „Opere ale zugravului Ioan din Poplaca la Răşinari”, în Rolul
patrimoniului în contextual crizei valorilor, Editori: Avram Cristea, Jan
Nicolae şi Daniela Floroian,
Alba Iulia, 2013.
Porumb
1976 - Marius Porumb, „Zugravi şi centre româneşti de pictură din Transilvania secolului
al XVIII-lea”, în Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, 19, 1976.
Porumb
1983-1984 - Marius Porumb, „Răşinari, un
centru de pictură din secolul al XVIII-lea”, în Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie Cluj-Napoca, XXVI, 1983-1984.
Porumb
1998 - Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din
Transilvania, sec. XIII-XVIII, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998.
Porumb
2003 - Marius Porumb, Un veac de
pictură românească din Transilvania. Secolul XVIII, Editura
Meridiane, Bucureşti, 2003.
Puşcariu 1889 -
Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbă şi istoriă, tomul 1, Tiparul Tipografiei Arhidiecesane, Sibiu, 1889.
Rădulescu
2010 - Maria-Venera Rădulescu, „Mănăstirea «Negru Vodă» din
Câmpulung Muscel. Construcţii brâncoveneşti şi un jilţ arhieresc”, în Revista Monumentelor Istorice, 2010, nr. 1-2.
Sabău
1992 - Nicolae Sabău, Sculptura
barocă în România. Secolele XVII-XVIII, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992.
Şematismul 1900 - Şematismul veneratului cler al Arhidiecezei
metropolitane Greco-catolice române de Alba Iulia şi
Făgăraş, pe anul 1900 de la Sânta
Unire 200, Blaj, Tipografia Semniarului
Arhidiecezan.
Tatai-Baltă
1986 - Cornel Tatai-Baltă, „L’activité
des graveurs sur bois de
Blaj (1750-1830)”, în Revue Roumaine d’Histoire, XXV, nr.
1-2, 1986.
Tatai-Baltă
1995 - Cornel Tatai-Baltă, Gravorii în lemn de la Blaj (1750-1830), Blaj, 1995.
Tatai-Baltă
2005 - Cornel Tatai-Baltă, „Reprezentarea Încoronarii Fecioarei Maria în icoanele pe sticla”, în Annales Universitatis
Apulensis, Series Historica,
9/I, 2005.
Tatai-Baltă
f.a. - Cornel Tatai-Baltă,
„Toate cele văzute se cer după Cruce. Imaginea Blajului din vremea
Episcopului Petru Pavel Aron”, în Revista
Misiunii Romăne Unite din Germania, München, ISSN 0935-2414.
Togan 1898
- Nicolae Togan, „Statistica Românilor ardeleni din 1733”, în Transilvania, nr. IX, X, Sibiu, 1898.
Lexicon
2019(I) - Lexiconul biografic maghiar
(Magyar életrajzi
lexikon) (https://www.arcanum.hu/en/online-kiadvanyok/Lexikonok-magyar-eletrajzi-lexikon-7428D/e-e-7530E/eberhardt-antal-eberhardt-eberhardt-75319/).
Lexicon
2019(II) - Eberhardt - Magyar Katolikus
Lexikon (http://lexikon.katolikus.hu/)
W.S. 1886
- W. S., „Heimische Künstler”,
în Korrespondezblatt des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, IX. Jahrg.,
Hermannstadt, 15. Dezember 1886, Nr. 12.
Lista figurilor
Fig. 1. Biserica „Sfânta Cuvioasă
Paraschiva” din Rășinari. După Biserica Ortodoxă
Română, București, 1967, p. 120.
Fig. 2. Biserica „Sfânta Cuvioasă
Paraschiva” din Rășinari, vedere interioară. Fotografie din
colecția „Astra”, Sibiu.
Fig. 3. Inscripţie
lapidară de pe faţada vestică a
bisericii.
Fig. 4. Inscripţii
care amintesc data zidirii bisericii, notate deasupra uşii
de intrare în pronaos.
Fig. 5. Inscripţie
lapidară montată pe faţada sudică
a turnului-clopotniţă.
Fig. 6. Fragment de text, de la finalul
„Cărţii ocolniţă”
a satului Răşinari, în care sunt enumerate
„moşiile” care se aflau în proprietatea
bisericii cu hramul „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”.
Fig. 7, 8. Prestolul bisericii cu inscripţia în care este pomenit episcopul Petru Pavel
Aron de Bistra.
Fig. 9. Picturi murale de pe faţada sudică a turnului-clopotniţă
– registrul de la bază.
Fig. 10. Răşinari,
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, faţada
sudică a turnului-clopotniţă. „Stihirea de
Crăciun”, Zugravul Stan din Răşinari
(atribuire).
Fig. 11. Răşinari,
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, faţada
sudică a turnului-clopotniţă. „Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel”, Zugravul Stan din Răşinari
(atribuire).
Fig. 12. „Stihirea
de Crăciun”, zugravi Grigoie Ranite
şi fiul său Ioan (1760-61). Peretele de
sudic al naosului.
Fig. 13. „Stihirea
de Crăciun”, Zugravul Stan din Răşinari
(1775). Faţada sudică a bisericii „Sfânta
Treime” din Sibiel (Sălişte,
jud. Sibiu).
Fig. 14. „Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan”, Zugravul Stan din Răşinari (1771). Naosul bisericii „Sf. Nicolae”
din Cacova/Fântânele (Sălişte, jud. Sibiu).
Fig. 15. Zugravul Vasile Munteanu din Sălişte (1788). Biserica „Ȋnălţarea
Domnului” din Sălişte. Faţada
sudică.
Fig. 16. Răşinari,
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”. Detaliu din icoana „Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel”, Zugravul Stan din Răşinari
(atribuire).
Fig. 17. Răşinari,
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, faţada
absidei de răsărit. Iscăliturile zugravilor Pop Ivan şi Nistor Dascălul (1758). Detaliu din scena
„Prohodul Domnului”.
Fig. 18. Răşinari,
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, faţada
absidei de răsărit. „Prohodul Domnului”, Zugravi Pop Ivan şi Nistor Dascălul (1758).
Fig. 19. Antimis
dăruit bisericii „Sfânta Cuvioasă Paraschiva” (demolată la 1753)
din Răşinari de episcopul Inochentie Micu.
Fig. 20. Răşinari,
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, naos. „Evanghelistul Luca”, zugravi
Grigoie Ranite şi fiul său Ioan (1760).
Fig. 21. Răşinari,
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, naos. „Evanghelistul Luca” –
detaliu cu iscălitura zugravilor Grigoie Ranite şi fiul său Ioan
(1760).
Fig. 22. Răşinari,
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, pronaos, peretele sudic. Inscripţie votivă cuprinzând iscăliturile
zugravilor Grigoie Ranite şi fiul său Ioan (1761).
Fig. 23. Răşinari,
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”. „Sfântul Ierarh Nicolae”,
icoană semnată de Zugravul Grigorie Ranite
(1763).
Fig. 24. „Sfânta Cuvioasă
Paraschiva”, icoană de pe catapeteasma bisericii „Sfânta Cuvioasă
Paraschiva” din Răşinari, Grigorie Ranite
(atribuire).
Fig. 25. „Sfântul Ierarh Nicolae”,
icoană de pe catapeteasma bisericii „Sfânta Cuvioasă Paraschiva” din Răşinari,
Grigorie Ranite (atribuire).
Fig. 26. „Sfânta treime
vechi-testamentară”, icoană de praznic, Ioan Grigorievici
Zugravul (atribuire).
Fig. 27. Iconostasul bisericii „Sfânta
Cuvioasă Paraschiva din Răşinari”,
friza proorocilor (detaliu). Zugravul Gheorghe fiul
lui Iacov din Răşinari (1784).
Fig. 28. Răşinari,
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, faţada
sudică. Semnătura zugravului Popa Ioan Grigoriovici
(1785).
Fig. 29. Răşinari,
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, decorul mural zugrăvit sub
turnul clopotniţă. „Judecata de Apoi”
(detaliu), Popa Ioan Grigorievici Zugravul (1785).
Fig. 30. Răşinari,
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, decorul mural zugrăvit sub
turnul clopotniţă. „Judecata de Apoi”
(detaliu), iscălitura zugravului Popa Ioan Grigorievici
(1785), nepotul lui Hranite zugravul de la Câmpulung.
Fig. 31. Răşinari,
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, pronaos, fragment din inscripţia notată deasupra uşii,
cuprinzănd numele donatorilor picturii (1793).
Fig. 32. Răşinari,
Biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, pronaos, peretele de nord. Inscripţie cuprinzând iscălitura zugravului Popa
Ioan Grigorievici (1793-1794).
Fig. 33. Triptic-pomelnic cuprinzând
numele ctitorilor şi donatorilor bisericii.
Zugravul Oprea Măţă Popovici din Răşinari (cca. 1784).
Fig. 34. Triptic-pomelnic (detaliu).
Iscălitura zugravului Oprea Măţă
Popovici din Răşinari.
Fig. 35. Decorul sculptat al iconostasului
(detaliu), coronament. Sculptor Franz Eberhardt,
poleitor Kristóf Kalman (1791-1795).
Fig. 36. Decorul sculptat al
iconostasului (detaliu), coronamentul uşilor împărăteşti. Sculptor Franz Eberhardt, poleitor Kriştov
Kalman (1791-1795).
Fig. 37. Baldachinul Sfintei Mese
(detaliu). Franz Eberhardt (1793-1795).
Fig. 38. Amvon. Sculptor Franz Eberhardt, poleitor Kriştov
Kalman (1792-1795).
Fig. 39. Jilţ
arhieresc. Sculptor Franz Eberhardt (1792-1795).
Fig. 40. Jilţ
arhieresc (reconstituire). Sculptor Franz Eberhardt
(1792-1795).
Fig. 41. Jilţ
arhieresc (detaliu).
Fig. 42. „Raspetia”
(icoana - crucifix). Sculptor Franz Eberhardt.
Pictorul Joseph Neuhauser (1795).
Fig. 43. „Molenie”.
Sculptor Franz Eberhardt. Pictorul Joseph Neuhauser (1795).
Fig. 44. „Molenie”.
Sculptor Franz Eberhardt. Pictorul Joseph Neuhauser (1795).
Fig. 45. „Molenie”
(detaliu).
Fig. 46. „Raspetie”
(icoana - crucifix). Iconostasul bisericii „romeilor”
din Sibiu. Ȋn prezent în Biserica „Sfinţii Arhangheli” din Gura Râului. Pictorul Joseph Neuhauser (1798).
Fig. 47, 48. Manuscrisul „Dieatei” (cronicii) dascălului răşinărean
Petru Grigorie (1866).
Fig. 49. Iscălitura lui Savva Popovici protopop (eparhial) al Sibiului (1799).
Fig. 50. Iscăliturile Popii Savva Popovici ot. Răşinari şi a Popii
Aliman Popovici.
Fig. 51. Iscălitura – „Preot Savva Popovici paroh neunit ot Ştază i proci” (1791).
[1] „Χрам
свнта црква
пр[ѣ]по[до]бна
Параскєва, pentru
moşiile besearicii, ceale date de Marele Hearţegu Domnu Rad[u] –
Vod[ă] Negru ... Leat 6891 [1383], m[e]s[i]ţa Ghen[arie] 7,
за поминаниє
дша их [pentru pomenirea sufletului său]”
(fragment din «Cartea ocolniţă a hotarului satului
Răşinariu», identificată în vechea şcoală
românească din Răşinari şi păstrat în prezent în
Muzeul parohial. Documentul a fost publicat de Nicolae Iorga, istoricul
considerându-l o „plăsmuire” din veacul al XVIII-lea, dar care
întrebuinţa, cel puţin în parte, izvoare autentice mai vechi, între
care și pasaje dintr-un act de danie din 1383. Iorga 1906(I), p. 229
şi urm.
[2] Miron
2004, pp. 336, 483.
[3] Pe o
placă din piatră montată pe faţada vestică a
bisericii, sub acoperiş.
[4] Pe o
placă din piatră montată pe faţada sudică a turnului
clopotniţă.
[5] Iorga
1906(I).
[6] Imperiul
hun a fost fondat de către Rugila sau Rua, unchiul lui Attila.
[7] Prima menţiune
documentară a Răşinariului datează din anul 1381. Cf. Luca, Pinter, Georgescu 2003,
p.177.
[8] Miron
2004, pp. 336, 483.
[9] În
documentele Statisticii de la 1733, la Răşinari au fost
înregistraţi 12 preoţi uniţi. Togan 1898; Bunea 2012, p. 333.
[10] Bunea
1901, p. 252; Şematismul
1900, p. 599.
[11] Păcală
1915, p. 358; Dragomir 2002, pp. 215-217.
[12] A.
Bunea 2012, p. 333.
[13] Miron
2004, pp, 336, 337, n. 230.
[14] Păcală
1915, p. 359.
[15] Păcală
1915, p. 77.
[16] Cioran
1940, p. 325.
[17] Bunea
1902, pp. 10, 33-34.
[18] „Translatio Testimonialum de inventis metalibus in templo s. Parascevae. Infrascriptus praesentium vigore fidem facio quod anno 1753 d. 5. Junii tempore dum antiquum templum resinariense dirutum sodalis meus in ruderibus antiqui templi librum quendam forte invenerit, quem accurens Valachus Alliman cognominatus f. Popae Szavul ad se recepit. Reliqua deo commendo. Sign. Cibinii anno 1773. 4. Junii. Johannes Drotlich cehae Murariorum Cibin. magister.” Archiv 1853, pp. 73, 74; Cioran 1940, p. 325, n. 1.
[19] A. Bunea 1902, p. 33.
[20] Iorga 1906(II), p.156, inscript. 534.
[21] Pe o Cazanie, din aceeaşi biserică răşinăreană, o notiţă scrisă de diaconul Iacov Izdrail consemna între altele că „... în Ardeal Vl[ă]d[i]că fiind d. Pavel; întru acestŭ anŭ (1754) aŭ venit acest Vl[ă]d[i]că în Ardeal”. Iorga 1906(II), p. 155, inscript. 531.
[22] Bunea 1902, p. 215, n. 4.
[23] Cioran 1940, p. 330.
[24] Referinţe: Chindriş 2016, pp. 201, 202; Tatai-Baltă 1986; Tatai-Baltă 1995, p. 117-118,193; Tatai-Baltă f.a., pp. 5-7, fig. 1; Tatai-Baltă 2005, pp. 94, 99, fig. 2.
[25] A.
Bunea 1902, p. 118.
[26] Porumb 1998, p. 327.
[27] E
posibil ca Litera chirilică Щ (Șt), adăugată în
finalul inscripţiei, să reprezinte iniţiala hidronimului
Ștază (Ștează), caz în care ar indica faptul că
preotului Vasilie îi era repartizată acea zonă din parohia
rășinăreană, situată de-a lungul pârâului care
traversează comuna. Mai târziu, pretotul Savva Popovici cel Tânăr, se
recomanda într-un fel similar, ca „paroh neunit ot Ștază...”.
[28] Hitchins,
Beju 1989, p. V.
[29] Bogdan
– Duică 1896; vezi și Păcală 1915, p. 358, n. 1; 365.
[30] Pop,
Cucui, Dumitran 2010, pp. 68-78, fig. 44-60.
[31] Cioran
1940, p. 333; Porumb 1983-1984, p. 380; Porumb 2003, pp. 43-45.
[32] Pop
2009, p. 101.
[33] Porumb 2003, p. 45, n. 20.
[34] Pop,
Cucui, Dumitran 2010, p. 34.
[35] În
Conscripţia clerului românesc de la 1733, preotul Şerb (Şărban),
hirotonit în 1730, apărea ca fiind neunit. Vezi Hitchins, Beju 1989, p. V.
[36] Inscripţie
deasupra icoanei „Deisis”, din registrul superior al faţadei sudice.
[37] Inscripţie
notată în stânga icoanei „Plângerea lui Iisus”, de pe faţada absidei
de răsărit.
[38] Pe
marea icoană a Sfântului Arhanghel Mihail, din registrul inferior al
faţadei sudice.
[39] Pe
icoana Sfântului Ioan Botezătorul, din registrul superior al faţadei
de sud.
[40] Pe
icoana Sfântului Arhanghel Mihail, din registrul superior al faţadei de
nord.
[41] Dumitran
2010, p. 93, n. 51.
[42] Iorga
1906(II), p. 155, doc. 531.
[43] Sprijinitori,
aşa cum am văzut, ai realizării picturilor exterioare, membrii
familiei preotului Şerb (Şărb) s-au dovedit la fel de
entuziaşti în donarea sumelor de bani destinate plăţii
zugravilor pentru frescele ori icoanele care s-au pictat în interiorul bisericii.
[44] Dumitran
2010, p. 89, n. 42.
[45] „1760. Fiind zug[ravi] la această boltă cu evangheliști, Grigorie, Ioan sin ego” – pe pandantivul cu reprezentarea evanghelistului Luca. Cioran 1940, p. 333; Porumb 1983-1984, p. 387, n. 57; Dumitran 2010, p. 89, n.43.
[46] „...
Fiind zugrafi Grigorie, Ioniţă sin ego, 1761 (cu slove) 1761 (cu
cifre)”. Textul integral al inscripţiei aplicate pe peretele sudic al
pronaosului a fost publicat de Saveta-Florica Pop. Pop 2013(I), p. 419, n. 2.
[47] Dumitran
2010, pp. 89, 90, n. 44.
[48] Porumb
1976, p. 108, 121, fig. 6, 36; Pop 2013(I), pp. 419-446.
[49] Dintre
acestea se mai păstrează în biserica din Rășinari doar
icoana „Sfântului Nicolae”, celelalte trei fiind sustrase fraudulos la
sfârșitul secolului trecut. Reproduceri fotografice după aceste
icoane la Porumb 1998, p. 319; Porumb 2003, ilu. 109; Pop 2013(I), pp. 436, 437, ilu. 1-3.
[50] Pop
2013(I), pp. 436, 437.
[51] Cioran
1940, p. 332.
[52] Chihaia
1988, p. 209 şi urm.; Chihaia 1968, p. 22.
[53] Rădulescu
2010, p. 71 şi urm.
[54] Abrudan 2017(I).
[55] Ciobanu
1926, p. 76, n. 1.
[56] Cioran
1940, p. 331, n. 2.
[57] Bunea
1902, pp. 215, 216.
[58] Cioran
1940, p. 331.
[59] Iorga
1902, pp. 264, 265.
[60] Hitchins, Beju 1974, pp. 38, 39; alte surse amintesc de hirotoniri şi după această dată, cum a fost de pildă cazul preotului Nica din Bran, sfinţit de Dionisie Novacovici în biserica răşinăreană la 14 mai 1763. Popa 2007, p. 165, n. 478.
[61] Cioran 1940, p. 332.
[62] Îmbrăcămintea coperţilor din catifea roşie, aplicaţiile din argint cizelat, reprezentând icoana „Ȋnvierii Domnului” şi pe cei patru evanghelişti, precum şi balamalele şi zăvoarele se păstrează ca atare.
[63] Anularea
şi înlocuirea în vechiul text a hramului bisericii s-a făcut cu 62 de
ani mai târziu, prin mâna celui care a redactat, pe mai multe pagini ale
cărţii, o nouă însemnare cu următorul cuprins: „Şi
s-au preînnoit acesta în zilele · prea înălţatului şi spre neamul nostru · prea milostivului şi
prea bunului împărat · Franţ Întâiul [Franciscus Primus – cu caractere
latine, n.n.] · pravoslavnic arhiereu al
neuniţilor
· din marele
prinţipat al Ardealului şi · părţilor lui împreunate, prea luminatul şi prea o sfinţitul
şi neamului său · prea bine cugetătoriul domn Vasilie Moga,
[Basilius Moga – cu caractere latine, n.n.]
(...) în Mühlnubach [Szász Sebeş – cu caractere latine, n.n.] · Domn Direactor şi
local protopop·
prea cinstitul
domn Moisi Fulea · în [Nagÿ Ludos – cu caractere latine, n.n.] · fungeși neuniţi acuma în slobodul şi
crăiescul sat Răsinariu aflători preoţi: 1 ͫ ͦ Emilian Popovici, sau
Kăzan; 2 ͩ ͦ Iacov Izdrail; 3 ͭ ͥ ˢ Ego, ...
Basilius Papp recenzor Iacovici ...; 4 ͩ ͧ ˢ Daniil Popovici sau
Savavici; 5 ͩ ͧ ˢ Petru Brotea · gociman Crăciun
Sobașe(?) · Ano Domini milesimo octingentesimo vigesimo nono 1829 Die 7
ͫ ͣ Martie · Amen”.
[64] Cioran
1940, p. 331.
[65] Cioran
1940, p. 335.
[66] Cioran
1912, p. 124.
[67] Pe
ultima filă a cărţii numită „Tesalonic” (A preafericitului Arhiepiscop al
Tesalonicului Simeon : Voroavă de întrebări şi de
răspunsuri întru Hristos), cumpărată pe seama bisericii
neunite din Răşinari la anul 1777, se păstrează un autograf
al acestuia, frumos caligrafiat cu slove citeţe: „Scris-am eu Preot Savva
Popovici Paroh Neunit ot Ştază i proci 1791 Avgust 23” (fig. 48).
[68] Cioran
1940, pp. 333, 334.
[69] Cioran
1940, p. 335.
[70] Pop
2011 (I), p. 347.
[71] Anul
1784 apare notat, cu slove, pe filactera desfăşurată de
proorocul David şi respectiv cu cifre, pe filactera proorocului Solomon,
în registrul superior al iconostasului (Pop 2011(II), pp. 180, 502 (ilu. 147),
505 (ilu. 168, 169), 506 (ilu. 178-179)). Anul 1785 mai era vizibil în
inscripţia de pe icoana împărătească a „Maicii Domnului cu
Pruncul”.
[72] Inscripţia
a fost descifrată doar aproximativ de Emilian Cioran (Cioran 1940, p.
332.); vezi și Porumb 1998, p.
142.
[73] Porumb
1998, n. 66.
[74] Abrudan
2014, pp. 206, 207.
[75] Creiţarul,
monedă mică din argint, valora a suta parte dintr-un florin.
[76] Pop,
Cucui, Dumitran 2010, p. 71.
[77] Cf. Pop 2011(I), pp. 349, 355, 356.
[78] Cf. Porumb 2003, p. 113; Cf. Pop 2011(I), pp. 349, 356.
[79] Ȋn
prezent o parte din imaginile zugrăvite atunci sunt acoperite de scara cu
trepte din piatră construită în 1865.
[80] Pop
2011(I), p. 349.
[81] Pop
2011(I), p. 349.
[82] Meteş
1929, p. 130.
[83] Petru
Albu, menţionat în documentul manuscris redactat de Savva Popovici din
Răşinari, se număra printre bătrânii care încă de pe
la 1787 alcătuiau consiliul parohial al bisericii
răşinărene. Abrudan 2009, p. 329, n. 81.
[84] Cioran
1940, p. 334.
[85] Manuscrisul
are formatul 13×21 cm, filele nefiind numerotate, ci doar diversele
secţiuni ale textului.
[86] Mulţumim
părintelui Nicolae Jianu din Rășinari, pentru semnalarea
existenţei acestui manuscris inedit.
[87] Popa
2007, p. 104, n. 332.
[88] „La
11 Ianur. 838 s-au cutremurat pământul atâta de tare încât s-au crepat S.
Biserică cea noao din Copăcele noaptea pe la 10 ceasuri.
Răşinari, luna, Anul mai sus scrise. Prin Petru Gligorie Dascăl
neunit la S. Biserică cea nouă. 1838”.
[89] Pop
2013(I), p. 430.
[90] Pop
2013(I), p. 429.
[91] Pop
2013(I), p. 429.
[92] Abrudan 2017(II), p. 593.
[93] Cioran
1940, p. 331.
[94] În conscripţia
diecezei unite a Făgăraşului din anul 1767, efectuată de
episcopul Atanasie Rednic, la Răşinari figura și un preot cu
numele Pătru, care fusese hirotonit la Bucureşti. Dumitran, Dumitran,
Laslo 2009, pp. 172, 173.
[95] Un preot răşinărean Ioanăş (Iuones) a fost hirotonit de Atanasie Anghel în 1711. Hitchins, Beju 1989, p. V.
[96] „Neştiind sau vorbind rău româneşte, arhiereii sârbi, care tindeau să-şi extindă jurisdicţia canonică şi asupra Transilvaniei, ţineau pe lângă ei un secretar român”. Pervain 1971, p. 34, n. 16; Dimitrie a studiat la Moscova, unde îşi va fi însuşit vorbirea limbilor slave. Lupşa 1947, p. 30.
[97] Cioran 1955 (1991),
p. 8-9; apud Pop 2013(I), p. 430, n.
45.
[98] Nicolae
Iorga semnala următoarea notă
însemnată „pe un cronograf admirabil caligrafiat (de la
Răşinari): Şi am scris eu popa Savva Popovici de la
Răşinariu, asesor cons[istoriului] ep[is]cop[esc], August 10, 1790
...” (Iorga 1906(II), p. 155. doc. 532); „Savva Popovič, protopopŭ ot
Răşinariŭ”, iscălea în 20 aprilie 1795 o
adeverinţă pentru 15 florini primiţi de la epitropii Companiei
greceşti din Sibiu, pentru pomenirea lui Dimitrie Dutcă (Iorga
1906(I), doc. CCXXXIV, p. 117); pe un alt document, publicat de N. Iorga,
reprezentând un act de angajare a unui gociman la biserica din Bungard, exista
semnătura lui „Savva Popovič, protopopŭ alŭ Sibiiuluĭ,
de la Răşinari, şi asesor conzistorum episcopesc, la ani 1795,
Oc[tomvrie] 18” (Iorga 1906(II), doc. XXXI, p. 294); „Sibiiŭ, 26 Septembre
1796, «c[alendarul] vech[iŭ] ... Savva Popovič, protop[opul]
Sibiiului şi asesor conz[istorial], Ilie Popovič, paroh
im[părătesc] si asesor ...»” (Iorga 1906(I), doc. CCLII, p. 121).
[99] Lupaş
1928, p. 18.
[100] Părintele Mircea Păcurariu afirmă despre Savva Popovici „cel Bătrăn” că „episcopul Ghedeon Nichitici l-a numit «asesor consistorial» (consilier eparhial) încă din primul an de păstorire, 1784, ... şi că a devenit om de încredere al ultimului episcop sârb al Transilvaniei, Gherasim Adamovici, pe care-l însoţea în vizitele sale canonice în eparhie... ”. Păcurariu 2002, p. 42.
[101] Ioachim Simion era înregistrat ca preot paroh şi administrator al protopopiatului ortodox din Sibiu (Parochus et Archidiaconus) în Conscripţia efectuată de episcopul Dionisie Novacovici, în 1767. Hitchins, Beju 1984, p. 563.
[102] Anul 1780, menţionat în legătură cu presupusa dată a morţii protopopului Ioachim Simion, este însemnat în pomelnicul preoţilor slujitori de la biserica „Duminica Floriilor” din Avrig.
[103] Dimitrie
Eustatievici a îndeplinit „slujba de «săcretariuş» cu
intermitenţe (1762-1767, 1771-1773 şi 1784-1785 inclusiv)”. Pervain
1971, p. 34.
[104] Puşcariu
1889, p. 155.
[105] Muşlea
1943, p. 134.
[106] Brote 1878, p. 9.
[107] Cioran
1940, pp. 327, 328.
[108] Cioran
1940, p. 334.
[109] Cioran
1940, p. 334.
[110] Răstignirea (nota îi aparţine lui
Emilian Cioran).
[111] Cioran
1940, pp. 334, 335, n. 1.
[112] Mobilierul
sculptat care a aparţinut bisericii din Rășinari au făcut
recent obiectul unei cercetări efectuate în scopul redactării şi
susţinerii unei teze de licență. Dinu 2016.
[113] Dinu
2016, p. 20.
[114] Referirea
se face la icoana care acoperă o nişă aflată deasupra
proscomidiarului, ilustrând Sfânta Mahramă şi episodul legendei
Sfintei Veronica, pictura fiind semnată de Ioan Zugrav, identificat cu
Ioan zugravul din Poplaca, Cioran 1940, p.
334; Pop 2013(II), p. 166, 180.
[115] „Cu
privire la Răşinari, trebuie să mai amintesc petrecerea aici în
a doua jumătate a veacului al XVIII-lea a fugarului Apostol, fiul banului
muntean Hrizea şi al soţiei lui Gherghina, care se căsători
de două ori, – a doua, cu o pribeagă, Dumitrana, făcând nunta în
casa preotului Manea Izdrăilă – şi care a murit la Cluj,
lăsând o fată Eva, care se mărită cu dascălul Aliman
Galea, în 1783-4, dregătorii români ai Răşinarului dădeau
dascălului Aliman mărturiile şi adeverinţele de nevoie
pentru a reclama în «ţară» moşiile ce se cuveneau
dăscăliţei Eva”. Iorga 1906(I), pp. XXXIII, XXXIV.
[116] Cioran
1940, p. 332.
[117] „1799.
Franz Eberhardt, Bildhauer in Hermannstadt. Starb 45 Jahre al am 12 Jänner
1799. Siebenb. Intelligenzblatt. v. J. 1799. Nr. 11 S.88”. W.S. 1886 p. 142.
[118] Petranu
1935, p. 50.
[119] Potrivit
unei alte surse, anul naşterii ar fi 1713 (https://www.gyorikonyvtar.hu/gyel/index.php/Eberhardt_Antal).
[120] Lexicon
2019(I).
[121] În Registrul de stare civilă, Anton Eberhard, de profesie sculptor, era înregistrat ca cetăţean al Budei, la 4 septembrie 1756. Arhiva 2019.
[122] Aggházy 1959, pp. 186-187; Lexicon 2019(II).
[123] Marki 1895, p. 827, apud, Sabău 1992, p. 152, n. 67; Aggházy 1959, p. 187; apud, Lexikon 2019(II); Sabău 1992, p. 115; potrivit altor informaţii, „Franz Eberhardt, a sosit (la Oradea) pe la sfârşitul anilor 1750... unde a moştenit atelierul meşterului Joseph Wagner”, vezi Kémenes 2017, p. 7.
[124] Biró
1932, p. 47, 145, 146; apud,
Sabău 1992, p. 109, n. 48.
[125] Popica
2011, pp. 56, 57, n. 31.
[126] Aggházy
1959, p. 187; apud, Lexikon 2019(II).
[127] Sabău
1992, p. 116.
[128] Sabău
1992, p. 27.
[129] Singurul
motiv figurativ zoomorf apare la cele două console care susţin corpul
amvonului, ale căror terminaţii au forma unor capete de lei.
[130] Dinu
2016, p. 31.
[131] Pop
2011(II), p. 182, p. 507, il. 190 a, 190b-c.
[132] Piatra de temelie a bisericii sibiene a fost aşezată la 31 august 1797 (Bodogae 1987, p. 101), iar cu puţin înainte de finalizarea construcţiei, în 6/17 august 1799, deasupra uşii a fost aşezată „Sfânta icoană a Transfigurării” (Karathanasis 2003, p. 92; Boicu 2017, p. 53).
[133] O schiţă atent documentată a biografiei lui Joseph Neuhauser (1767-1815) a fost alcătuită de istoricul de artă sibian Julius Bielz (Bielz 1956).
[134] Pop
2013(I), p. 423, 446, fig. 15. Saveta-Florica
Pop atribuie icoana lui Grigore Ranite.
