Înlocuirea bisericilor românești de lemn cu biserici de zid
și implicațiile sale social-economice, politico-ideologice și cultural-patrimoniale.
Studiu de caz: arealul actualului județ Alba
Aurora Petronela Luca, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia (RO)
Județul Alba, așa cum este delimitat în prezent, este un teritoriu a cărui istorie aproape că se confundă cu cea a Transilvaniei, deoarece în acest areal au avut loc evenimente care au marcat istoria provinciei și tot aici au fost întemeiate așezări și instituții, cu rol deopotrivă politic și spiritual, a căror activitate a dat tonul întregii evoluții a societății transilvănene. O oglindă a acestei importanțe istorice sunt și monumentele: cetăți, palate, catedrale, biserici, școli etc. clădite de-a lungul timpului, care ilustrează aproape întreaga varietate a stilurilor arhitectonice. Între ele, bisericile românești de lemn reprezintă o categorie consistentă numeric, semnificativă în procesul de recuperare a istoriei rurale și foarte prețioasă pentru pictura parietală cu care au fost împodobite. De asemenea, privind din perspectiva societății actuale, pentru care cele mai multe dintre ele mai îndeplinesc doar un rol emblematic, ca parte a patrimoniului cultural național, bisericile românești de lemn oferă un potențial turistic încă insuficient conștientizat și foarte puțin exploatat, de unde și nevoia re-cercetării lor și a promovării pe toate căile, pentru ca măcar unele să intre cumva în zona de interes a investitorilor și să poată beneficia de restaurare. Aceasta este, de fapt, și finalitatea prezentului demers, chiar dacă motivația care l-a generat a fost doar dorința de a afla cum s-a ajuns în situația actuală, una deloc pozitivă pentru cele mai multe dintre bisericile de lemn în discuție.
Lăcașul de cult din lemn, alături de icoana pe sticlă, s-au încetățenit în mentalul colectiv ca elemente definitorii ale satului românesc transilvănean, fiind când ridicate în slăvi pentru ingenuitatea și plasticitatea formelor, născocite de minți neșlefuite prin studiu și de mâini fără altă pricepere decât abilitatea firească de a crea lucruri practice, când aruncate în neant și identificate cu sărăcia și asuprirea, ca singure posibilități de existență a populației românești, majoritar aservită social. Conștient sau nu, aceste două extreme au decis soarta celor mai multe dintre bisericile românești de lemn care au trecut pragul secolului XX. Între ele se situează perisabilitatea materialului de construcție, sporul demografic și factorii accidentali, în special calamitățile naturale, de care a depins existența aceleiași categorii de edificii până în secolul XX.
Altfel spus, până spre mijlocul secolului XIX, dacă nu cădea pradă unui dezastru (incendiu, inundație, alunecare de teren etc.), o biserică de lemn era înlocuită doar dacă se afla într-o stare de degradare atât de gravă încât se impunea schimbarea unei mari părți a componentelor sale structive. Creșterea numărului de credincioși și nevoia de mai mult spațiu au fost de obicei rezolvate prin extinderea vechilor lăcașuri, cel mai adesea prin adăugarea pe latura de vest a unui pronaos, prilej cu care putea avea loc și o renovare a celorlalte încăperi și îndeosebi a acoperișului. Înlocuirea cu o biserică de zid a fost posibilă doar în cazul comunităților de pe domeniul Blajului, fieful Episcopiei Greco-Catolice, a celor care au reușit să atingă un grad de dezvoltare economică mai ridicat ca urmare a evoluției de ansamblu a societății transilvănene în Epoca Luminilor, precum și a celor care s-au învrednicit de ctitori cu o largă dare de mână.
Emulația determinată de ridicarea Episcopiilor Ortodoxă și Greco-Catolică la rang de Mitropolii, în anii de mijloc ai secolului XIX, și accentuarea conflictelor interetnice pe fundalul diferendelor naționale puse în lumină de Revoluția din 1848-1849 au generat cu timpul o preferință pentru biserica de zid, chiar și în cazul comunităților sărace, nevoite să facă împrumuturi și colecte publice pentru a putea acoperi cheltuielile de edificare.
După 1918 și în special în anii ‘30 ai secolului XX se produce o adevărată epidemie a sentimentului național, ale cărei prime victime au fost vechile lăcașuri de cult din lemn. Secția pentru Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice[1] a fost pur și simplu asaltată de cereri de demolare a acestui gen de construcții sau – în cele mai fericite situații – de vindere a lor, altor parohii sau chiar și ca lemn de foc, pentru ca în loc să se înalțe, impunătoare, noile embleme ale societății românești eliberate și dornice să-și afirme energia creatoare. Cel mai adesea cererile au fost imperative, monumentele fiind deja în curs de dezasamblare[2], și foarte rar au fost însoțite de solicitarea respectuoasă a unei opinii științifice avizate[3], convingerea că acele biserici nu puteau deține ceva reprezentativ, care să le facă demne de a fi păstrate[4], fiind aproape generalizată.
De neînțeles, această grabă și îndârjire cu care s-a acționat pentru distrugerea a tot ce cu atâta trudă adunaseră generațiile anterioare a atins cote paroxistice în comunitățile mixte etnic și confesional, în special în teritoriile arondate astăzi județelor Mureș și Cluj. Dăm doar un exemplu, cel al bisericii de lemn din Iernut, dar multe altele similare au făcut obiectul amplului periplu efectuat de delegatul Comisiunii, istoricul Atanasie Popa, fiind consemnate într-o serie de articole care – prin dispariția bisericilor – vor rămâne pentru totdeauna de referință[5].
La Iernut, reședință protopopială greco-catolică încă din prima jumătate a secolului XVIII, biserica data de prin 1730 și avea picturi din 1730, 1735, 1740 și 1763, realizate de Popa Ionașcu din Făgăraș, Nistor și Iacov din Rășinari, Gheorghe fiul lui Iacov și David de la Curtea de Argeș – cu toții nume de referință ale artei românești transilvănene, dar ale căror contribuții au fost apreciate de protopopul de la 1931, Iacob Domșa, ca lipsite de interes artistic sau istoric deosebit[6]. Desigur, evaluarea științifică și cercetarea istorică a bisericilor românești de lemn se afla atunci abia la începuturi, așa că nu-i putem reproșa protopopului ignoranța. Dar Iacob Domșa fusese avertizat asupra valorii unor componente ale iconostasului și a unor părți probabil mai bine conservate din pictura parietală, pentru care i s-a cerut să facă loc în podul bisericii celei noi[7]. Cum nu a supraviețuit nimic – „nimic să nu rămână din ceea ce a fost demult, semne de sclăvie și de umilire”, conchidea Atanasie Popa –[8], e mai greu să-l absolvim de vină, chiar dacă, poate, acele lucruri au dispărut sub păstorirea urmașilor săi.
După cel de-al Doilea Război Mondial, organizarea mai eficientă a departamentelor însărcinate cu grija patrimoniului cultural imobil a făcut să scadă considerabil atât cererile, cât și avizele de demolare a vechilor lăcașuri de cult. Doar că, lăsate în părăsire de credincioși, ele s-au stins discret, uneori fără a mai lăsa nici măcar amintirea locului exact unde fuseseră amplasate. Pentru cele care au ajuns pe lista monumentelor istorice, protecția legislativă s-a dovedit a fi insuficientă, iar în cele din urmă iluzorie. Căci, chiar dacă, mai ales în anii ‘70, o parte însemnată a bisericilor de lemn a beneficiat de lucrări de restaurare, ele nu au putut ține piept la nesfârșit degradării fizice inerente materialelor organice, trecerea timpului readucându-le pe multe în stare de ruină.
Nu a încetat nici obiceiul mutării bisericilor de pe un amplasament pe altul, pentru care administrația ateist-comunistă a mai oferit o motivație, pe lângă cele deja cunoscute, și anume interzicerea construirii unor biserici noi. Probabil cel mai semnificativ exemplu în acest sens a fost aducerea de la Berghin a bisericii de lemn ajunse în stare de ruină (Fig. 1), deși pe lista monumentelor istorice figura ca monument de categoria A, și reclădirea sa – la alte cote și după un alt plan – pe zidul cetății bastionare din Alba Iulia (Fig. 2), pentru a marca locul unde în 1596-1597 Mihai Viteazul ctitorise o catedrală pentru ortodocșii din Transilvania. Și, ca o încununare a neputinței, până astăzi, în ciuda eforturilor instituțiilor abilitate, lista monumentelor istorice trimite tot la Berghin pentru un monument care nu mai există.
Un mare câștig al acelor vremuri a fost atenția pe care istoricii și mai ales istoricii de artă au acordat-o bisericilor de lemn, remarcându-se în mod deosebit contribuția Ioanei Cristache Panait de la Institutul de Istoria Artei din București, al cărei imens travaliu s-a materializat în câteva serii de monografii, între care și cea patronată de Episcopia Ortodoxă a Alba Iuliei, editată în 1987 și intitulată Biserici de lemn, monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, mărturii de continuitate și creație românească.
O situație întrucâtva similară celei interbelice a survenit după Revoluția din 1989, când a avut loc o nouă explozie a dorinței de ctitorire, înăbușită de prea multă vreme de administrația ateist-comunistă. Revirimentul, în același context politic, al Bisericii Greco-Catolice a fost o șansă pentru câteva dintre bisericile de lemn care au supraviețuit, dar au rămas nefolosite după unificarea religioasă din 1948. În limitele județului Alba, putem da exemplu biserica de lemn de la Fărău, pe care comunitatea ortodoxă de credincioși o folosește și astăzi, în așteptarea fondurilor necesare pentru edificarea unei biserici de zid. Dar vidul legislativ creat de abrogarea în decembrie 1989 a legii 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural al Republicii Socialiste România a fost devastator pentru patrimoniul mobil al bătrânelor lăcașuri, cel care nu apucase să fie colectat la sediile eparhiale și protopopiale, precum și pentru multe dintre bisericile aflate într-o stare de degradare avansată, a căror vânzare a fost din nou privită ca o soluție „salvatoare”. În așteptarea fondurilor necesare edificării unor biserici după gustul noilor generații de ctitori, unele au ajuns în mediul urban, ca biserici de cartier ori de spital, iar altele au devenit nucleul în jurul căruia și-a început existența câte un așezământ monahal.
Abia în ultimii ani și tot mai mult ca urmare a finanțărilor venite din străinătate s-au creat programe de protecție și reabilitare a bisericilor de lemn, printre marile reușite ale acestui interes numărându-se includerea în patrimoniul UNESCO a câtorva dintre bisericile de lemn din Maramureș, restaurarea, între 1995-2010, sub egida Uniunii Europene, a 20 dintre cele circa 70 de biserici de lemn din județul Sălaj și derularea proiectului „60 de biserici de lemn”, inițiat de arhitectul Șerban Sturdza în 2009, sprijinit mai întâi de Ordinul Arhitecților din România și Fundația Pro Patrimonio, iar din 2014 și de organizația Europa Nostra.
Efuziunea aproape sentimentală față de fragilele construcții a fost contagioasă, și alte județe din Transilvania devenind interesate de luarea lor din nou în evidență și căutarea resurselor pentru a le transforma în obiective de interes turistic. Consiliul Județean Alba a demarat în acest sens un proiect aflat încă în derulare, intitulat Patrimoniul Cultural Imobil. Monumente de Cult din Patrimoniul Cultural al Județului Alba, dedicat tuturor bisericilor vechi din arealul arondat, indiferent de materialul de construcție și de confesiunea pe care o deservesc sau au deservit-o. Este vorba de colaborarea între Serviciul Județean Alba al Arhivelor Naționale, Direcția Județeană pentru Cultură a județului Alba și Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia pentru alcătuirea unei documentații științifice cu ajutorul căreia pot fi identificate monumentele asupra cărora sunt necesare intervenții de urgență și sunt direcționate mult mai eficient diverse fonduri în vederea reparațiilor sau a alcătuirii proiectelor de restaurare integrală. De asemenea, au fost publicate mai multe repertorii, orientate în special spre tânăra generație și spre mediul clerical, destinate conștientizării șansei pe care existența monumentelor istorice o poate oferi comunităților dornice de investiții în domeniul turismului.
Cât privește valorificarea patrimoniului mobil al bisericilor, colectat în cea mai mare parte încă în baza legii 63/1974, a fost creat un departament nou în cadrul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, a cărui denumire – Museikon – ilustrează menirea de promovare a valorilor artistice primite în gestiune. Rezultat al colaborării între Consiliul Județean Alba, Arhiepiscopia Ortodoxă a Alba Iuliei, Muzeul Universității din Bergen (Norvegia) și Muzeul albaiulian, beneficiind și de o generoasă finanțare din partea Spațiului Economic European (EEA Grants), noua ofertă culturală este o interfață a artei religioase românești, prin care prezentul încearcă să comunice atât cu trecutul, cât și cu viitorul icoanei, oferind noilor generații de artiști un contact nemijlocit cu tradiția iconografică locală, foarte diversă și bogată în modele care merită să fie redescoperite și perpetuate.
Toate aceste bune intenții și realizări rivalizează, însă, și țin greu pasul cu fenomenul tot mai accentuat al depopulării, în special a așezărilor rurale, mai ales a celor mai izolate, care cel mai adesea sunt și deținătoare de vechi biserici de lemn. Vulnerabilitatea acestora atinge astfel cote cu atât mai alarmante cu cât, în astfel de locuri, izolarea a determinat întotdeauna un ritm lent al dezvoltării economice, iar înlocuirea lăcașului de cult a fost mereu o provocare prea mare. În consecință, grija acestor comunități față de biserica străbună a făcut posibilă păstrarea unor valori artistice inestimabile, în special în domeniul picturii parietale, care în general a fost expus celor mai diverse și mai mari degradări și care – în ultimă instanță – conferă cel mai mare procent din valoarea istorică a bisericilor de lemn din județul Alba.
Discutând în termeni concreți și încercând să ne încadrăm cât mai bine în limitele subiectului propus, istoria cunoscută a bisericilor de lemn din județul Alba ne oferă următoarea statistică: documentar, au fost identificate aproape 200 lăcașuri, din care 145 au dispărut, din rațiuni diverse.
De obicei, dacă motivul dispariției a fost o calamitate, cel mai adesea un incendiu, și dacă producerea sa a avut loc anterior secolului XIX, noua biserică a fost construită tot din lemn. Un caz când aceasta a rămas în uz până astăzi, neexistând intenția construirii uneia de zid, îl avem la Mogoș-Cojocani, unde vechea biserică a ars în 1765, iar cea care i-a luat locul, în 1769, prin frumusețea fără pereche a picturii care o împodobește, realizată de Gheorghe fiul lui Iacov din Rășinari în două etape, în 1769 și 1771[9], este unul dintre cele mai reprezentative monumente din arealul Munților Apuseni. Aflată în uzul unei comunități tot mai rarefiate din cauza îmbătrânirii, ea a fost pusă pentru o vreme la adăpost de lucrările de reabilitare exterioară, din păcate neconforme cu cerințele statutului de monument istoric (cod AB–II–m–B– 00207). Într-un alt caz similar, la Berghin, noul edificiu înălțat în 1824 în locul bisericii care a ars în 1820 a fost, la rândul său, înlocuit în 1900 de o biserică tot de lemn adusă de la Gârbova de Jos[10]. În secolele XIX-XX, în locul bisericilor de lemn dispărute ca urmare a calamităților naturale (Asinip[11], Cergău Mare[12], Mesentea[13], Vadu Moților[14], Uioara de Sus[15], posibil și Cetatea de Baltă[16]) sau victime ale Revoluției de la 1848 (Micești[17]) s-au ridicat direct biserici de zid.
Pentru mai bine de 90 dintre bisericile de lemn dispărute, dar destul de probabil și pentru alte circa 40, motivul dispariției a fost construirea bisericilor de zid, care, în Munții Apuseni și pe domeniul Blajului, a început încă de la mijlocul secolului XVIII. Perioada de apogeu a acestui efort ctitoricesc se cuprinde între ultimele decenii ale secolului XIX și primele decenii din secolul XX. Așa se explică puținătatea informațiilor referitoare la modul efectiv cum au dispărut, deși opțiunile nu au fost prea multe, căci fie au fost vândute cu totul altor parohii (Albac[18], Cărpiniș-Roșia Montană[19], Deal[20], Gârbova de Jos[21], Ocoliș[22] (Fig. 3), Ponor[23], Poșaga de Jos[24], Presaca Ampoiului[25], Rădești[26] (Fig. 4), Strungari[27]), fie au fost dezafectate și materialul vândut (Dumitra[28], Șpring[29]) sau transformat în combustibil pentru arderea cărămizilor necesare construirii bisericii celei noi (Oiejdea[30]), fie au fost lăsate în părăsire și – după o vreme mai lungă sau mai scurtă – au dispărut discret. O documentare înainte de îndepărtarea ruinelor a fost făcută doar pentru biserica din Hăpria, iar cea de la Mogoș-Miclești a fost surprinsă aproape accidental în câteva fotografii ale căror clișee pe sticlă se păstrează la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca (Fig. 6-10).
Fără a ieși din tiparele discutate, rămân totuși neobișnuite câteva cazuri. Primul este cel deja amintit al bisericii din Berghin, care făcuse obiectul unei strămutări în anul 1900, când a fost adusă de la Gârbova de Jos și care, după construirea bisericii de zid, în anii ‘70 ai secolului XX, ajunsă în pragul colapsului, a fost mutată din nou pe zidul cetății bastionare din Alba Iulia, unde a primit noi forme și proporții, dar continuă să figureze pe lista monumentelor istorice cu amplasamentul în Berghin (cod AB-II-m-A-00186). Al doilea este cazul bisericii din Vingard, victimă și ea a unei lungi perioade de abandon, care – dintr-o regretabilă neatenție – a fost mistuită de flăcări în anul 2009, tragicul eveniment nefiind suficient pentru a fi radiată din lista monumentelor istorice (cod AB – II – m – B- 00392). Cel de-al treilea este cazul bisericii cu hramul „Sfinții Arhangheli” de la Șpălnaca, dispărută de mai multe decenii din cauza unei alunecări de teren, dar regăsibilă de asemenea pe lista monumentelor istorice (cod AB-II-m-B-00367).
Tot numai cu numele de monumente istorice mai pot fi considerate demult dispăruta biserică de la Cisteiu de Mureș, distrusă de o inundație și reconstruită în anii 1983-1985, dar pentru care, spre deosebire de cele prezentate anterior, se pare că nu a fost solicitată radierea din lista monumentelor istorice, apoi cele două biserici de lemn aduse în Alba Iulia imediat după Revoluția din 1989, de la Acmariu[31] (Fig. 11) și Brăzești[32], biserica „Sf. Nicolae” de la Sânbenedic[33], reconstruită pe același amplasament, și biserica „Sfinții Arhangheli” de la Șilea[34], mutată în afara satului, în toate aceste cazuri supraviețuind de fapt doar ancadramentele intrărilor și câteva obiecte de cult (Fig. 12-13).
În baza celor afirmate până acum, se poate conchide că mai bine de două treimi din cele circa 200 biserici de lemn din actualul județ Alba au fost victime ale modernizării și progresului societății românești transilvănene, care vedem că în acest areal s-au produs devreme și au atins cote însemnate încă înainte de unirea Transilvaniei cu România. Beneficiile repurtate în domeniul economic și investite în susținerea unui anume orgoliu național au avut însă repercusiuni negative asupra patrimoniului istoric și artistic, a patrimoniului cultural în ultimă instanță. Căci, cu cât este mai timpurie înlocuirea bisericii de lemn cu cea de zid, cu atât este mai săracă parohia în ceea ce privește zestrea de obiecte de cult cu adevărat valoroase și mai puține informațiile despre trecutul său. Desigur, s-au păstrat multe valori, multe dintre ele reprezentative, dar partea care s-a pierdut, cu siguranță mult mai consistentă cantitativ, merită pe bună dreptate să fie regretată, deoarece în această zonă au fost activi cei mai mulți și cei mai importanți dintre artiștii români din epoca modernă și e greu de crezut că lucrurile au stat altfel în epoca medievală, din care nu au supraviețuit decât piese răzlețe, între care impunătorul iconostas al bisericii de lemn a mănăstirii Lupșa, databil la mijlocul secolului al XVII-lea[35], contează doar ca o fericită excepție.
Cât privește situația celor 48 de comunități care încă mai dețin biserici de lemn, 20 dintre ele frecventează de fapt biserici de zid (Arieșeni[36], Băgău[37], Certege[38], Copand[39] – cu biserica de zid încă în contrucție, Drâmbar[40], Găbud[41], Gârda de Sus[42], Geogel[43] – cu biserica de lemn în restaurare, Ghirbom[44], Lunca Mureșului[45], Lupșa[46], Noșlac[47], Pianu de Sus[48], Sartăș[49], Sâncrai[50], Șilea – biserica „Sf. Nicolae”[51], Șpălnaca – biserica „Sf. Gheorghe”[52], Tău[53], Turdaș[54], Valea Largă[55]), cele de lemn, lăsate în părăsire, unele de mai multe decenii, aflându-se într-o accentuată stare de degradare. La Dealu Geoagiului[56] depopularea aproape totală a satului este un real pericol pentru existența lăcașului monument istoric, iar la Necrilești și Gheoncani, unde bisericile datează din 1946, respectiv din 1877[57], pereții au fost refăcuți pe rând din zidărie.
Pe lista monumentelor istorice sunt înscrise 36 de obiective, între care se numără și cele șase edificii integral sau în cea mai mare parte înnoite (Acmariu, Berghin, Brăzești, Cisteiu de Mureș, Sânbenedic – „Sf. Nicolae” și Șilea – „Sfinții Arhangheli”) și cele două biserici dispărute (Șpălnaca – „Sfinții Arhangheli” și Vingard). Dintre cele 28 rămase, au beneficiat recent de lucrări profesioniste de restaurare și pot constitui puncte de interes pe o hartă a turismului cultural bisericile de la Gârda de Sus, Ghirbom, Lunca Mureșului, Șpălnaca – „Sf. Gheorghe” și Turdaș, iar la Geogel procesul de restaurare este în desfășurare. Ample renovări, neavizate, care le-au afectat mai mult sau mai puțin valoarea istorică și aspectul, atât la interior, cât și la exterior, dar care le-au pus pentru o vreme la adăpost de intemperii, au avut loc la bisericile de la Goiești[58], Lăzești[59] și Mogoș-Cojocani[60], monumente printre cele mai reprezentative în ceea ce privește valoarea picturii parietale și a patrimoniului artistic mobil pe care îl dețin, toate trei fiind încă biserici în uz. De o intervenție specială a avut nevoie biserica din Întregalde, de asemenea în uz, care a avut de suferit de pe urma unui atac al ciupercii Merulius lacrymans. O grijă aparte pentru biserica de lemn a fost constatată la Băgău și la Sub Piatră[61], unde continuă să se desfășoare sporadic slujbe, chiar și după finalizarea bisericii de zid, iar la Fărău[62] vechea construcție a revenit în uz, după separarea comunității de credincioși, prin reînființarea parohiei greco-catolice.
O stare avansată de degradare, îndeosebi a acoperișului de șindrilă, prezintă bisericile monumente istorice de la Săliștea (fostă Cioara)[63], Găbud, Sânbenedic – „Sfinții Arhangheli”[64], Șilea – „Sf. Nicolae”, Sartăș și Valea Largă.
Pentru a avea un tablou cât mai explicit al fenomenului restrângerii atât de drastice a numărului bisericilor de lemn în favoarea celor de zid, le vom prezenta în continuare pe rând, în ordinea anilor dispariției, cu menționarea însă și a câtorva informații referitoare la momentul construcției, pictura parietală și obiectele de cult recuperate, acolo unde acestea se cunosc. Vom avea astfel și o imagine a dimensiunii pierderilor suferite în planul istoriei culturii și a artei, a patrimoniului național în ultimă instanță. Pentru a evidenția cât mai bine motivația înlocuirii vechilor edificii de lemn prin clădiri de zidărie, rubrica tabelului va fi completată cu roșu acolo unde dispariția bisericii de lemn a avut o altă cauză.
Anul dispariției
Localitatea
Anul construirii
Observații diverse
1728
Pianu de Jos
În 1728 vechea biserică de lemn a fost înlocuită cu una de piatră, pe cheltuiala preotului Gheorghe[65]
ante 1750
Dumbrava-Marga
În 1750 o biserică de piatră lua locul celei de lemn, deja distrusă[66].
cca 1750
Feneș
Bisericii atestate în 1733 i-a luat locul în 1750 o biserică de zid, cea cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”[67].
cca 1750
Laz
O biserică de lemn a fost înlocuită cu alta de piatră puțin înainte de mijlocul sec. XVIII[68]. Cea actuală datează din 1836 și a fost înălțată pe un amplasament nou, în mijlocul satului[69].
ante 1755
Rimetea
Pe baza unei însemnări din 1755 de pe o carte de cult, a fost presupusă existenţa la Rimetea, anterior acestui an, a unei biserici de lemn, la 1755 existând deja o biserică de zid[70]. Ţinând cont de numărul foarte mic al locuitorilor români ai acestei localităţi chiar şi în secolul XIX, această presupunere trebuie privită cu rezervă până la o nouă lectură a însemnării.
1760
Meteș
Biserica existentă la 1733 a fost înlocuită în 1760 cu lăcașul actual, de zid[71].
1761
Abrud
Biserica mănăstirii de la „Pociovaliște”, distrusă de generalul Buccow[72].
cca 1763[73]
Presaca Ampoiului, biserica ortodoxă[74]
ante 1733
cca 1766
Alba Iulia – cartierul Lipoveni
biserică ortodoxă amenajată într-o șură, după pierderea edificiului de zid în favoarea greco-catolicilor, în 1761
Biserica a dispărut după construirea, cel mai probabil în 1794[75], a bisericii de zid cu hramul „Buna Vestire” – „a grecilor”. Icoanele pictate în 1766 de Stan din Rășinari și cea din 1783 realizată de Simon Oprovici[76], împreună cu cea mai mare parte a obiectelor de cult dăruite de comunitatea macedo-vlahă, se află în posesia bisericii „Buna Vestire”.
ante 1770
Hădărău
Dispărută înainte de anul 1770, când a fost construită biserica de piatră[77]; existența ei, susținută de tradiție, este dedusă pe baza unui ancadrament de lemn moștenit de edificiul de zid.
cca 1770
Poiana Ampoiului
Biserica atestată în 1733, amplasată în cimitir, a fost înlocuită încă spre sfârșitul sec. XVIII, posibil în 1770, de lăcașul actual de zid[78].
cca 1771
Pâclișa
Biserica existentă în 1733 a fost înlocuită de cea actuală, de zid, în preajma anului 1771[79].
cca 1773
Izvoru Ampoiului
Despre biserica înlocuită în preajma anului 1773 cu alta de piatră se poate doar bănui că a fost de lemn.
1775
Drașov
Biserica înlocuită în 1775 de o construcție de piatră a fost, cel mai probabil, din lemn[80].
ante 1777
Tibru
Situată în „Gruiețul Puțului”, biserica atestată în 1733 a fost înlocuită încă înainte de 1777 de una din piatră, lemn și cu acoperiș de paie, ridicată în sat prin strădania preotului Ioan Sandu, demolată și aceasta în 1853 și înlocuită cu biserica actuală[81].
1778
Mesentea
1674
Biserica de lemn, distrusă de un incendiu, a fost înlocuită de un lăcaș de zid[82].
ante 1780
Răhău
1764
Biserica de lemn, cu hramul „Sf. Evanghelist Luc”, data din 1764, după cum mărturisește inscripția de pe o grindă refolosită la construirea actualei biserici de zid, înălțată între 1780-1800[83]. Din zestrea ei s-a păstrat un epitaf pictat de Stan din Rășinari la sfârșitul sec. XVIII.
cca 1795
Alba Iulia – parohia Maieri I
biserică ortodoxă amenajată după pierderea, în 1761, a bisericii denumite azi Maieri II
Biserica a dispărut în contextul edificării, în 1795, a bisericii de zid. Dintre icoanele pictate de Simon Oprovici, au dispărut cele patru împărătești, realizate în 1790[84], dar au supraviețuit câteva icoane prăznicare, care se păstrează în biserica de zid.
1795
Oarda de Jos
1730[85]
Biserica de zid datează din 1796[86].
1798
Plăișor – biserica mănăstirii
Avariată în anul 1757 și 1788, a fost demolată în anul 1798, o parte din material fiind folosit la construirea bisericii de lemn din satul Cioara (azi Săliștea), unde a ajuns și un fragment din pictura iconostasului[87]. Icoanele pictate în 1767 de Stan din Rășinari și cele comandate în 1770 de monahul Chiril[88] se află în colecția Museikon din Alba Iulia.
1801
Tătârlaua
ante 1733
O primă biserică pentru comunitatea românească a fost construită pe un teren dat de fisc, cu câțiva ani mai înainte de conscripția inochentiană, de preotul Crăciun, încă activ în 1733, și de enoriașul său Stan Urde[89]. A fost înlocuită în 1801 cu o biserică de zid, demolată și ea în 1941 din cauza alunecărilor de teren.
ante 1804
Cergău Mare
Biserica atestată în secolul XVIII a fost distrusă de un incendiu înainte de 1804, de când datează actuala biserică de zid. Un fragment din iconostas (friza apostolilor) a mai fost vizibil până în 2010 pe scândurile cu care a fost acoperită încăperea de la baza turnului. Pictura a fost realizată în preajma anului 1780 de Gheorghe fiul lui Iacov[90].
ante 1805 sau post 1867
Blandiana
Existentă la 1733, conferită ortodocșilor în 1761, biserica a dispărut fie ca urmare a construirii noului lăcaș de zid ortodox, cândva înainte de 1805[91], fie – dacă a fost cedată ulterior minorității greco-catolice –, după înălțarea celui de zid greco-catolic, în 1867[92].
după 1809
Spătac
Tradiţii incerte susţin strămutarea de aici a două biserici: cea ortodoxă, după 1737, la Tău, ca urmare a presiunii uniţilor[93], şi cea unită, la Ohaba, la începutul sec. XIX[94], după construirea, în 1809, a bisericii de zid. Cert este că, la 1761, se știa că singura biserică din localitate fusese construită de Maniu Zdrenghea și beneficiase recent de o restaurare prin grija unei rude a acestuia, Onka Zdrenghea[95].
primele decenii ale secolului XIX
Răchita
De la biserica atestată de conscripțiile veacului al XVIII-lea au fost moștenite de biserica de zid înălțată între 1809-1818 un clopot datat 1600 și o ușă din 1797[96] aceasta din urmă aflată acum în colecția Muzeului „Astra” din Sibiu.
1811[97]
Cetea, biserica ortodoxă[98]
ante 1733
cca 1812
Trâmpoiele
Biserica de zid construită în 1812 a moștenit de la cea anterioară de lemn, existentă în 1733, un clopot datat 1702[99].
1815
Alecuș
Despre biserica atestată în 1733 se afirmă, la 1761, că fusese cu ceva vreme înainte dotată și frumos pictată prin grija lui Tode Puskás[100]. Ea a fost înlocuită în 1815 de biserica actuală, de zid[101].
cca 1819
Crăciunelu de Jos
Biserica anterioară celei actuale, de zid, înălțată în 1819[102], trebuie să fi fost un edificiu de lemn, din moment ce renovarea ei la mijlocul sec. XVIII a putut fi suportată doar de două persoane[103].
1820
Săsciori
Abandonată după construirea bisericii de zid, în 1790-1791[104], biserica de lemn se pare că a supraviețuit până în 1820, când materialul recuperat din ea ar fi fost dat pentru renovarea celei din Vingard[105].
1824 sau 1839
Cricău – biserica ortodoxă
Biserica atestată la 1733, rămasă ortodocșilor, a fost înlocuită în 1824 sau 1839 de una de zid.
1824[106]
Straja[107]
ante 1733
cca 1834
Sâncel
1710
Biserica a fost renovată la mijlocul sec. XVIII grație generozității unor catolici pioși, care au pus la dispoziție lemnul pentru construcție, și a preotului local, care a împodobit-o din banii proprii[108]. Ea a dăinuit până în preajma anului 1834, când a fost construită biserica de zid[109].
1838
Lodroman
Biserica atestată de conscripția inochentiană, reparată de săteni cândva anterior anului 1761[110], a supraviețuit până în 1838, când a fost ridicată o biserică de piatră[111], înlocuită și aceasta în 1927.
cca 1840
Nădăștie
Pe la 1840 vechea biserică de lemn, de la care a rămas un clopot datat 1732, a fost înstrăinată, semn că fusese deja construită cea actuală, de zid[112].
după 1841[113]
Glod[114]
ante 1733
1847-1848[115]
Arada (azi Horea)[116]
ante 1750
1848-1849
Micești
Atestată în 1733, biserica de lemn a fost distrusă în timpul evenimentelor revoluționare din 1848-1849. Biserica de zid, construită în 1866, a moștenit de la cea anterioară clopotul datat 1794[117].
1853
Ciugudu de Sus
cca 1700
Biserica, despre care la 1761 se știa că fusese sfințită de episcopul Atanasie Anghel[118], a fost înlocuită în 1853 de actualul lăcaș de zid[119].
1853
Pănade
1754
Biserica atestată în 1733 a fost reconstruită în 1754, iar la 1755 a fost împodobită cu icoane împărătești semnate de Oprea Zugravul. Prăznicarele au fost adăugate abia în 1770. Moștenite de biserica de piatră construită în 1853, ele au împodobit-o și pe cea înălțată între 1974-1978, unde au mai putut fi încă văzute în 1984[120]. Locația lor actuală este necunoscută.
după 1855
Șibot
Dintr-un inventar din 1855 al bisericii de zid știm că, la acea dată, mai existea încă și biserica de lemn, în care se păstrau nişte sfeşnice[121].
1866
Doștat
mijlocul secolului XVIII
Construirea încă în 1866 a unei noi biserici de zid[122] îndreptățește presupunerea că cea anterioară, construită cu doar un secol mai înainte, a fost de lemn. Aceasta înlocuise, la rândul său, un edificiu ajuns în ruină din cauza vechimii, întemeiat de o catolică din familia nobilă Rácz[123].
circa 1867
Dumbrava (com. Unirea)
Biserica anterioară celei de zid construită în 1867 a putut fi de lemn. Din patrimoniul ei a supraviețuit doar o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul datată 1738, atribuibilă lui Nistor din Rășinari[124], păstrată astăzi în biserica Mănăstirii Dumbrava (Fig. 14).
1869
Poiana Vadului
Biserica de lemn adusă spre sfârşitul sec. XVIII din cătunul Stăneşti a fost înlocuită în 1869 de biserica de zid, iar din materialul recuperat a fost construită şcoala confesională, demolată şi ea şi reconstruită în cătunul Făgetu de Sus, prilej cu care au fost observate urme de pictură[125]. Din vechiul patrimoniu au rămas trei icoane atribuibile lui Simion Silaghi-Sălăgeanu.
după 1872[126]
Făget
reconstruită în 1721[127]
Din biserica de lemn a supraviețuit un număr impresionant de icoane, datorate lui Nechita Zugravul (1754), Iacov din Rășinari (mijlocul sec. XVIII) și fiului său Nicolae din Feisa (1774-1775).
1874
Cheile Cibului – biserica mănăstirii[128]
cca 1793
Biserica de zid datează din 1869, conform unei plăci comemorative așezate după anul 2000.
1877
Lupu, biserica greco-catolică
La 1733 exista aici o biserică de lemn foarte veche care, cândva în deceniile imediat următoare, a fost renovată și pictată prin strădania protopopului greco-catolic Maniu din Broșteni[129]. Se poate ca acesta să fi fost motivul pentru care în 1760 lăcașul a rămas în folosința celor câtorva familii de greco-catolici. A fost dezafectat în 1877, iar alături a fost înălțată biserica actuală de zid, a cărei construcție a fost finalizată în 1890. După reunificarea confesională din 1948, aceasta a rămas singura biserică în uz, cea ortodoxă, de lemn, fiind abandonată.
1879
Iclod
Renovată în intervalul 1733-1760[130], biserica din Iclod a fost înlocuită în 1879 cu lăcașul actual, de zid[131]. Din patrimoniul său a supraviețuit doar un clopot, databil cu larghețe în secolul XVIII.
1881
Bucerdea Vinoasă, biserica greco-catolică[132]
1861
1884
Lunca (com. Valea Lungă)
Biserica atestată în 1733 a fost reparată în 1751, lucrările fiind plătite cu banii rezultați din exploatarea terenului cu care a fost înzestrat lăcașul ca urmare a legislației tereziene[133]. Biserica a supraviețuit până în 1884, când a fost edificată alta, din piatră[134], posibil actuala biserică, a cărei pisanie spune că a fost înălțată în 1907, dată la care, foarte probabil, s-au făcut doar importante reparații.
1884
Vadu Moților (Săcătura)
1516
Biserica a fost incendiată de un fulger[135].
după 1890
Mihalț, biserica ortodoxă
după 1781
Dintre bisericile acestei așezări, doar cea ortodoxă a fost de lemn. Construită abia după Edictul de toleranță emis de împăratul Iosif al II-lea în 1781, ea a fost dotată în 1798 cu o frumoasă icoană de hram pictată de Simon Oprovici, păstrată astăzi în colecția Museikon din Alba Iulia, împreună cu un rând de prăznicare databile în prima jumătate a sec. XIX, datorate unui pictor necunoscut și puțin talentat[136]. După construirea în 1890 a bisericii de piatră, cea veche s-a risipit fără a lăsa alte urme.
1891
Izvoarele (com. Livezile)
reconstruită la mijlocul sec. XVIII cu ajutorul unor catolici[137]
E posibil ca vechea biserică să fi fost de lemn. Au rămas de la ea o icoană ce ilustrează Pogorârea Sf. Duh, realizată de Iacov din Rășinari la mijlocul sec. XVIII, și o icoană Deisis pictată în 1764 de „Sima Zugravul Logofăt, ficioru dascălului Oprea din Craiova”[138]. Ele se păstrează astăzi în colecția Museikon din Alba Iulia.
1892
Hopârta
a doua jumătate a ssecolului XVII
Ridicată de Toader Șandru și renovată de preotul Petru în prima jumătate a sec. XVIII[139], înlocuită la 1892 cu biserica actuală, de zid, a lăsat moștenire icoane pictate de Iacov din Rășinari și, în 1778, de fiul său Gheorghe[140], păstrate în colecția Museikon din Alba Iulia (Fig. 15).
1893
Valea Lungă
construită în 1753 pe terenul și cu spesele nobilului catolic local Ladislau Desi[141]
1898
Uioara de Sus (azi Unirea)
Este posibil ca biserica dispărută într-un incendiu în 1898[142] să fi fost cea construită cu sprijinul comitelui Ștefan Mikes de Zăbala[143] († 1761).
1898
Ungurei
Biserica actuală, mai puţin turnul, care este de zid, a fost construită în 1898 cu materialul recuperat din vechiul lăcaş[144], de la care s-au păstrat icoane pe sticlă atribuibile lui Petru din Topârcea şi unor iconari anonimi din Şcheii Braşovului şi Nicula.
1898
Tăuni
1757
biserica atestată la 1733 a fost reconstruită din temelie în 1757[145]. În 1790 aceasta a fost înzestrată cu icoane noi, pictate de Popa Nicolae din Feisa, păstrate astăzi în colecția Muzeului de Istorie din Blaj[146]. Lăcașul a supraviețuit până în 1898, când a fost înlocuit prin cel de zid.
a doua jumătate a secolului XIX
Vinerea, biserica ortodoxă
ante 1795
Biserica inițială, de zid, a ajuns în a doua jumătate a secolului XVIII în posesia greco-catolicilor. Înainte de 1795 comunitatea ortodoxă și-a înălțat un lăcaș propriu, despre care o firavă tradiție locală înregistrată în secolul trecut susținea că a fost de lemn. Ea a fost folosită până în a doua jumătate a secolului XIX când, încetând existența parohiei greco-catolice, ortodocșii au preluat din nou vechea biserică[147].
sfârșitul secolului XIX
Tecșești[148]
1700
Noul lăcaș, tot de lemn, a moștenit de la cel vechi mai multe icoane pe lemn și pe sticlă din secolul XVIII și primii ani ai secolului XIX[149].
1900
Ponorel, biserica ortodoxă
1727
Materialul recuperat a fost folosit la construirea şcolii[150].
1902
Leorinț[151]
1804
1903
Cunța
Biserica de lemn atestată de conscripțiile veacului al XVIII-lea a dăinuit până în 1903, când a început edificarea celei de zid[152].
1904
Roșia de Secaș[153]
1753
O icoană din primele decenii ale sec. XVIII, atribuibilă lui Ivan din Răşinari, a fost descoperită recent şi depusă în muzeul Mănăstirii Negraia. Cu ajutorul ei poate fi recuperată informaţia despre provenienţa a încă trei icoane pictate în 1732 de Ivan din Răşinari, păstrate în colecţia Muzeului de Istorie din Blaj[154].
1904
Decea, biserica greco-catolică
1820[155]
Tradiția locală a păstrat amintirea unei biserici aduse de la Măgina[156].
1906
Asinip
1810
Succesoare a unui lăcaș mai vechi, reparat la mijlocul sec. XVIII de preoții Toader și Petru[157], biserica a fost dărâmată de vânt în 1906[158].
după 1906
Aiudu de Sus
ane 1750
Biserica înălțată de săteni înainte de 1750, cu permisiunea împărătesei Maria Theresia, a fost mutată la Aiud în 1785, unde a dispărut după 1906. Nicolae Iorga, care a vizitat-o în acel an, a mai văzut urme de pictură[159]. A supraviețuit doar o icoană semnată de Ion de la Beriu, datată 1749[160], păstrată în colecția Museikon din Alba Iulia (Fig. 16).
1907
Galtiu[161]
1748
1908
Gârbova (Sebeș)[162]
1789
biserică de lemn, cu turnul de zid
după 1908
Sălciua de Jos, biserica orodoxă[163]
cca 1780
Icoanele din 1794-1795 pictate de Simon din Bălgrad se păstrează în colecția Museikon din Alba Iulia.
după 1908
Bucerdea Grânoasă
Despre comunitatea românească de aici știm că la 1733 avea biserică, posibil de o vechime considerabilă căci, în jurul anului 1745, a fost înălțată o biserică nouă, prin contribuția unei femei din familia nobiliară Macslás[164]. O nouă restaurare a avut loc în 1800, dar până în 1887 lăcașul – despre care Șematismul jubiliar al Mitropoliei blăjene ne spune că era de lemn[165] – a ajuns din nou o ruină. O biserică de zid va fi înălțată în imediata sa vecinătate în anul 1908, ea moștenind de la cea veche doar un clopot cu o inscripție latină dificil de descifrat.
1909
Dumitra
cca 1735
Despre biserica dezafectată în 1909 și vândută pentru ridicolul preț de o coroană și 90 fileri se afirma, la 1865, că era veche de 230 de ani[166]; din zestrea ei a rămas doar o icoană pictată de Simon Oprovici[167], păstrată în colecția Museikon din Alba Iulia.
după 1909
Inoc[168]
1821
Din zestrea moştenită de la biserica înlocuită în 1821 s-a păstrat o icoană atribuibilă lui Ion de la Beriu și databilă la mijlocul secolului XVIII. Alte două icoane au fost probabil realizate după 1821[169]. Toate trei se păstrează în colecţia Museikon din Alba Iulia.
1910
Cricău, biserica greco-catolică[170]
1825
1910
Șpring, biserica greco-catolică
Materialul recuperate a fost vândut prin licitație publică, cumpărătorul folosindu-l în gospodărie[171].
1910
Tărtăria
De la biserica de lemn demolată în 1910[172] se mai păstrau în 1977 trei icoane, dintre care una semnată Pop Tudor Zugraf[173]. Ele au dispărut, se pare la ultima renovare a bisericii actuale.
1911
Decea, biserica ortodoxă[174]
ante 1750
1911
Sânmiclăuș
Din patrimoniul acestei biserici de lemn au rămas o icoană atribuibilă lui Iacov din Răşinari și una atribuibilă fiului său Nicolae din Feisa (ambele aflate astăzi în muzeul parohial din Cut), precum şi o icoană pictată în 1775 de celălalt fiu al lui Iacov, Gheorghe, aceasta păstrată în colecţia Muzeului de Istorie din Blaj[177].
1912
Cistei-Târnave
secolul XVII
În Șematismul jubiliar al Mitropoliei Blajului se afirmă că biserica de lemn din Cistei ar data din 1744[178]. Totuși, la mijlocul secolului al XVIII-lea ea era considerată foarte veche[179], semn că la 1744 a avut loc doar o reparație, care va fi fost probabil consemnată într-o pisanie încă accesibilă la 1900. La scurtă vreme, în 1912, prin construirea bisericii actuale, de zid, cealaltă s-a risipit, supraviețuind doar un clopot datat 1548 și câteva icoane pictate în 1752 de Oprea Zugravul și în 1799 de Simon Oprovici[180], păstrate în colecția Museikon din Alba Iulia.
1912
Meșcreac[181]
1703
Au rămas o icoană atribuibilă lui Iacov din Răşinari şi alte două atribuibile lui Simon Oprovici[182], toate păstrate în colecţia Museikon din Alba Iulia.
cca 1912
Glogoveț
Înfățișarea din 1761 a bisericii se datora credinciosului Petru Dumitru[183]. Episcopul Ioan Bob a înzestrat-o cu un clopot, care s-a adăugat celui din 1725, dăruit de popa Tudor. Acestea sunt astăzi singurele supraviețuitoare ale trecutului, păstrate în biserica cea nouă, construită în 1912.
după 1912
Cenade
Biserica românească atestată de conscripția din 1733 a dispărut curând. Prin contribuția lui Onofrei Oprea din Broșteni și Besu Oprea din Cenade, o nouă biserică de lemn a fost construită pe terenul oferit de contele Gheorghe Bánffi[184], acesta fiind lăcașul menționat de conscripția generalului Buccow. Situată în imediata vecinătate a casei parohiale, biserica a primit odoare noi în 1798 și 1813, prin grija mai multor membri ai familiei Suciu, care l-au angajat în acest scop pe pictorul Petru din Topârcea. O parte din zestrea dăruită atunci (ușile împărătești și două sfeșnice) împodobește astăzi biserica de zid înălțată în 1912 pe un amplasament nou, mai spre mijlocul satului.
după 1912
Șugag
O fotografie din 1912 mai păstrează imaginea bisericii construite înainte de 1750 (Fig. 17). Lăcaşul a avut pictură realizată pe la 1837-1838 de Simion Poienaru din Laz[185], din 1837 datând o icoană prăznicar semnată de același artist, a cărei locaţie actuală nu este cunoscută[186]. S-a păstrat doar o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul semnată în 1792 de Ioan Covaci din Orăştie, ajunsă în Muzeul „Prima şcoală românească” din Şcheii Braşovului[187].
1913
Șpring, biserica ortodoxă[188]
cca 1700
Despre singura biserică a satului existentă la 1761 se spunea că data de pe vremea episcopului Atanasie Anghel[189]. Pe aceasta trebuie să o fi împodobit cele două icoane împărăteşti pictate în 1733 de Nistor din Răşinari[190], păstrate în colecţia Museikon din Alba Iulia (Fig. 18).
1913
Loman[191]
A rămas un număr important de icoane pe lemn și pe sticlă datorate zugravilor Savu (1819), Simion (1821) și Toma Poienaru (1867) din Laz, păstrate în biserica de zid[192].
după 1928[193]
Ciugud, biserica ortodoxă
ante 1787[194]
A rămas un clopot din 1806.
perioada interbelică
Uioara de Jos (azi Unirea)[195]
Construită în 1717 de Stanislav Chirilă, One Crăciun și Petru Pustim[196].
perioada interbelică
Sălciua de Sus
Deşi conscripţia din 1733 înregistra aici două biserici, doar una a mai reţinut atenţia documentelor ulterioare, supravieţuind până în preajma construirii bisericii actuale. Alături de câteva icoane databile la începutul sec. XVIII, biserica a avut pe iconostas patru impozante opere datorate lui Gheorghe Tobias din Abrud, pictate în 1737[197], aflate astăzi în colecția Museikon din Alba Iulia (Fig. 19).
1920
Cheia
De la biserica dispărută au rămas în biserica cea nouă 12 icoane prăznicare atribuibile lui Simon Oprovici, trei icoane atribuibile lui Gheorghe fiul lui Iacov, o icoană atribuibilă lui Gheorghe Tobias din Abrud și o icoană pictată de Martin Simion din Galda de Sus în 1803. Antimisul din 1761, de la mitropolitul Gavriil al Moldovei, a fost depus în 1958 în colecția de patrimoniu a Mitropoliei Clujului[198].
1924
Jidvei
1813
Biserica de zid datează din 1927[199].
1925
Ciuguzel[200]
1678
Renovată în 1804. Biserica de zid a fost construită între 1925-1928[201].
1925
Odverem[202]
1725
Biserica de zid datează din 1926[203].
1926
Cetea, biserica greco-catolică[204]
1841[205]
Biserica de zid datează din 1924[206].
1926
Daia Română, biserica ortodoxă[207]
ante 1786
Icoanele împărătești realizate în 1786 de Petru din Topârcea[208] se păstrează în colecția Museikon din Alba Iulia.
1926
Fărău, biserica greco-catolică[209]
1814[210]
1927
Gâmbaș
O biserică, situată inițial lângă biserica reformată și mutată în 1912-1913 în sat, a mai dăinuit până în 1927[211]. Posibil ca aceasta să fi fost prima biserică a comunității, construită după 1761, conscripția din acel an înregistrând explicit Gâmbașul ca lipsit de lăcaș de cult românesc, la fel ca și conscripția din 1733[212].
1927
Ohaba, biserica ortodoxă
1818
Biserica de lemn atestată în 1733 a fost înlocuită în 1818 de o alta, tot de lemn, care a dispărut în 1927[213]. S-a păstrat în muzeul local un fragment din iconostas[214].
1927
Ponorel, biserica greco-catolică
În 1927 a început edificarea unui nou lăcaş de cult greco-catolic, după obţinerea de la Comisiunea Monumentelor Istorice a avizului pentru demolarea celui vechi[215]. Noua construcție a fost tot din lemn.
1929
Galați
1823
Biserica de lemn atestată la 1733 a fost înlocuită în 1823 cu alta tot de lemn, care a dispărut în 1929[216].
1930
Orăști
O biserică nouă de lemn i-a luat locul celei vechi în 1930[217].
cca 1930
Sântimbru
Biserica, despre care la 1900 se afirma că ar data din 1442[218], a fost văzută de Nicolae Iorga în 1906 cu zugrăveala căzută și în stare de părăsire. Două decenii mai târziu i-a luat locul biserica nouă, de zid[219]. Au supraviețuit din zestrea ei o icoană din 1818 și o alta databilă la începutul sec. XVIII[220], ambele păstrate în colecția Museikon din Alba Iulia.
cca 1930
Totoi
ante 1733
Comunitatea ortodoxă și-a construit lăcașul de zid în 1893, în locul celui de lemn existent deja la 1733 și care a supraviețuit până prin anii ’30 ai veacului trecut[221].
1932
Căptălan[222]
1827
după 1932
Pețelca
1835
În 1835 o biserică nouă de lemn o înlocuia pe cea renovată la mijlocul sec. XVIII[223], fiind la rândul său înlocuită în 1932[224].
după 1932
Uioara de Jos (azi Unirea), biserica fostei mănăstiri Ciunga
A fost împodobită în 1746 cu icoane pictate de Iacov din Răşinari, păstrate astăzi în colecţia Muzeului de Istorie din Blaj. Una dintre ele, cea a Maicii Domnului cu Pruncul, s-a pierdut, probabil în contextul evenimentelor din 1761, şi a fost înlocuită cu o alta pictată tot de Iacov, care acum împodobeşte iconostasul bisericii aşa-numite a grecilor din Blaj. Icoanele au fost aduse la Blaj în 1932, cu puţin înainte de dispariţia bisericii, despre care o pisanie mărturisea că a fost pictată în 1830[225].
după 1932
Beldiu[226]
1816
Biserica de zid datează din 1939[227].
după 1932
Căpud
1854
Biserica înălțată în 1854 o înlocuia pe cea atestată documentar în sec. XVIII[228], de la care au rămas un clopot din 1752 (păstrat în biserica cea nouă, de zid), o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul atribuibilă lui Gheorghe Tobias din Abrud, o icoană a Pantocratorului atribuibilă lui Iacov din Rășinari și două icoane realizate în 1797 și 1802 de Gheorghe fiul lui Iacov[229] (toate păstrate în colecția Museikon din Alba Iulia).
după 1932
Ocna Mureș
1811
Bisericii atribuite în 1761 ortodocşilor i-a luat locul alta, în 1811, construită de lucrătorii de la minele de sare, de confesiune greco-catolică[230].
după 1932
Stâna de Mureș
1751
Construită sau doar renovată în 1751, biserica a dispărut după 1932[231], fără să lase în urmă nimic din vechiul inventar.
1934
Sohodol
În locul bisericii strămutate în 1824 de la Câmpeni a fost ridicată în 1934 biserica actuală, tot din lemn.
1938
Ciugud, biserica greco-catolică
1852
1852 este posibil să fie doar anul unei refaceri a bisericii din 1752, aceasta la rândul ei o reconstrucție a lăcașului atestat de conscripțiile din 1733 și 1750[232]. A supraviețuit doar un clopot din 1747.
1940
Oiejdea
1600[233]
Lemnul a fost folosit drept combustibil pentru arderea cărămizilor din care a fost construită noua biserică[234].
cca 1943
Coșlariu
1795
Două icoane pictate de Gheorghe fiul lui Iacov în 1788 și 1791 fuseseră moștenite de la biserica anterioară[235]; ele se păstrează în colecția Museikon din Alba Iulia (Fig. 20-21).
1946
Sălciua de Jos, biserica greco-catolică
ante 1743
Icoanele, datorate lui Gheorghe Tobias din Abrud, se păstrează în colecția Museikon din Alba Iulia.
după 1948
Drâmbar, biserica greco-catolică
Construită între 1761-1831, refăcută în 1848, mutată în 1899 din cauza unor alunecări de teren, a dispărut discret după reunificarea confesională din 1948[236].
după 1948
Ohaba, biserica greco-catolică
1833[237]
posibil adusă de la Spătac[238]
după 1948
Găbud, biserica greco-catolică
1875
Greco-catolicilor le-a revenit în 1762 singurul lăcaș de cult al satului, pe care l-au înlocuit în 1875 cu altul[239], dispărut după unificarea confesională din 1948.
după al doilea război mondial
Șeușa
ante 1750
Biserica de zid datează din 1952[240].
cca 1960
Berghin, biserica ortodoxă[241]
1721[242]
Lăsată în părăsire după unificarea confesională din 1948, a dispărut discret, lăsând doar vagi urme în memoria colectivității.
cca 1960
Mogoș-Miclești
1711 sau 1731[243]
Fotografiile păstrate înfățișează o biserică încă monumentală, în ciuda stării de ruină în care o adusese abandonul după construirea bisericii de zid. Bogatul său decor sculptat și pictat s-a pierdut, dar s-a păstrat o importantă zestre de icoane, realizate în 1732, 1740 (Fig. 22) și 1835[244], ajunse în colecția Museikon din Alba Iulia.
după 1965
Micoșlaca
Despre biserica distrusă de un fulger după 1965, tradiţia locală mărturisea că a fost adusă de la Ponor, după construirea acolo a lăcaşului de zid, în 1804-1809[245]. Se pare că mai păstra fragmente de pictură, realizate în 1777[246]. În casa parohială se află o cruce de procesiune atribuibilă lui Gheorghe fiul lui Iacov şi 11 icoane de praznic pictate în 1839 de zugravul Mincu din Ţara Românească[247].
1968
Lupu, biserica ortodoxă
după 1761
La 1760 biserica a rămas în folosința celor câteva familii de greco-catolici, al căror număr a crescut însă până când ortodocșii au rămas o aproape nesemnificativă minoritate. În ciuda acestui dezechilibru numeric, comunitatea ortodoxă s-a îngrijit de construirea unui lăcaș propriu, care, în 1905, a fost înlocuit prin strămutarea unei biserici de lemn adusă, conform tradiției, de la Porumbacu de Sus (jud. Sibiu). După reunificarea confesională din 1948, aceasta a fost abandonată, în favoarea bisericii greco-catolice de zid, dar a mai dăinuit până în 1968.
anii 1980
Șpălnaca, biserica greco-catolică
ante 1761
Biserica cu hramul „Sfinții Arhangheli” a fost restaurată în 1850 și pictată în 1858 de Porfirie Șarlea din Feisa[248]. S-a prăbușit în urma unei alunecări de teren.
anii 1980
Mirăslău
La 1761 se spunea despre această biserică că fusese construită de preotul Togya din Asinip[249]. Compusă din absida moștenită de la un lăcaș anterior, cu o pictură de bună calitate, la care în 1846 i s-a adăugat nava și, ceva mai târziu, pronaosul și turnul-clopotniță, biserica a avut icoane pictate de un anonim la mijlocul sec. XVIII, de Simon Oprovici în 1795 și de Nicolae Zugravul în 1830, astăzi păstrate în colecția Museikon din Alba Iulia. Pictura tâmplei, databilă în intervalul 1855-1867 cu ajutorul numelor persoanelor amintite în pisanie, i-a fost atribuită lui Porfirie Șarlea din Feisa. O însemnare de pe o carte de cult datează însă o parte a picturii în 1826, anul respectiv fiind menționat, împreună cu numele „Vasilie Ban și feciorul său Porfirie, de la Feisa”, și într-o lungă inscripție astăzi pierdută de pe un dulap proscomidiar[250] care se mai păstrează doar fragmentar în colecția de patrimoniu a Mănăstirii Măgina.
anii 1980
Sânbenedic, biserica greco-catolică
Biserica cu hramul „Sf. Nicolae”, atestată la 1733, renovată în 1760[251], supraviețuiește doar prin ancadramentul intrării, cu datarea 1773, și ușile împărătești, pictate de Popa Nicolae din Feisa.
1988
Berghin, biserica greco-catolică
În 1820 a ars o biserică, posibil cea greco-catolică[252], a cărei vechime poate fi coborâtă până în 1774, anul înființării parohiei[253]. Refăcută în 1824, cu hramul „Sf. Apostoli Petru și Pavel”, biserica unită a fost înlocuită în 1900 cu un lăcaș strămutat de la Gârbova de Jos, care a preluat hramul celui anterior. Ajuns în stare de ruină în anii ’80 ai veacului trecut, după construirea bisericii de zid, acesta a fost adus în Alba Iulia și amplasat pe zidul cetății bastionare, pentru a marca locul unde fusese, până la începutul secolului XVIII, sediul Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei.
2006
Hăpria
ante 1733
Demolată în 2006 din cauza stării avansate de degradare, biserica era compusă dintr-un altar de piatră adăugat în 1852 vechii biserici de lemn, existentă în 1733. Cu prilejul dezafectării s-au descoperit resturi de pictură parietală semnate de Gheorghe fiul lui Iacov, păstrate la casa parohială. Fragmentul de iconostas rămas după refacerea din 1852 (friza apostolilor, icoanele molenii), cu semnătura lui Nicolae Zugravul din Feisa, icoanele împărătești, atribuibile lui Ion de la Beriu, și alte icoane datate în 1801 și 1810[254] se păstrează în colecția Museikon din Alba Iulia.
2006
Silivaș
Componente sale datau din secolul XVII (absida), 1820 (nava), 1894 (prispa integrată navei) și 1930 (prispa cea nouă, acoperișul de țiglă, tencuirea interioară și exterioară)[255]. Au supraviețuit doar icoanele depozitate în secolul trecut în colecția Arhiepiscopiei Alba Iuliei, între care una atribuibilă lui Iacov din Rășinari[256]. Ele se află astăzi în colecția Museikon.
2008-2009
Gheoncani
1877
Construită pe locul dăruit de Ioan Gheonca, prin contribuția Lui Gavril Bălan, Teodor Bălțat, Vasile Ung și Ioan David[257].
2009
Vingard
Abandonată după construirea bisericii de zid, mistuită de un incendiu în 2009, biserica edificată în 1750[258], cu refaceri din primele decenii ale secolului XIX, când tradiţia locală susţine aducerea unei biserici de la Săsciori, probabil doar ca material necesar unei extinderi[259], supravieţuieşte astăzi doar prin descrierile Ioanei Cristache-Panait[260] şi ale Ioanei Rustoiu[261], precum şi prin puţinele obiecte salvate din flăcări şi depuse spre păstrare la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, aflate astăzi în colecția Museikon: uşile împărăteşti semnate de Damian Zugravul din Cugir în 1773, crucea de iconostas cu moleniile, pictate în 1822 de Savu şi Simion Poienaru din Laz (Fig. 23), un tetrapod pictat în sec. XVIII cu motive florale, epitaful pictat în 1811 de Savu Poienaru şi icoana pe sticlă ilustrând Învierea lui Iisus, cu 12 scene de praznic, datorată lui Simion Poienaru. Dispariția valorosului ansamblu mural, realizat în mai multe etape de Petru din Topârcea (1822), Savu şi Simion Poienaru (1820-1825, 1828), reprezintă o mare pierdere pentru arta românească din prima jumătate a sec. XIX.
Biserici de lemn despre a căror dispariție nu s-au păstrat informații:
Almașu de Mijloc
biserica menționată de conscripțiile secolului al XVIII-lea, de la care s-au păstrat icoane pe sticlă pictate la sfârșitul sec. XVIII de Nicolae din Ludoș și în 1839 de Ioan Pop de la Făgăraș
Avram Iancu
renumită pentru bogăția decorativă a portalurilor[262]
Biharea
În biserica actuală, de lemn, construită în 1872[263], se păstrează o icoană pe lemn a Maicii Domnului cu Pruncul datată 1780, atribuită lui Simion Silaghi-Sălăgeanu, și o icoană pe sticlă datată 1798, atribuibilă primului atelier activ în Nicula[264], probabil moștenite de la un lăcaș anterior.
Boz
Menționată în conscripția inochentiană din 1733, la 1761 se afirma că nu se știe de către cine și când a fost construită[265], semn al unei mari vechimi. Atribuită la 1761 ortodocșilor, e greu de spus care a fost soarta sa ulterioară: a supraviețuit până la începutul secolului XX ca biserică ortodoxă sau aceasta este biserica greco-catolică despre care la 1806 se afirmă că era în stare slabă[266]? Cert este doar că, la 1898, s-au făcut demersuri – rămase nefinalizate – pentru preluarea de către ortodocșii din Boz a bisericii de lemn din Pianu de Sus, spre a se evita pericolul convertirii credincioșilor, asaltați de greco-catolicii a căror biserică – acum de zid ! – nu mai era nici ea folosibilă[267] și care le propuneau să edifice împreună o biserică unită[268].
Căpâlna
o biserică de lemn a existat în vechea vatră a satului, în locul numit Pârloguri[269]
Căpâlna de Jos
Lăcașul atestat de conscripția inochentiană, pictat de sau prin grija lui Petru Fleșar din Cistei cândva între 1745-1750[270], a revenit în 1760 credincioșilor ortodocși. Atașamentului pentru ortodoxie i-a luat în timp locul opțiunea pentru unirea cu Roma, astfel încât la 1790 s-a reînființat parohia greco-catolică, iar la 1834 se pare că aceasta i-a înglobat pe ultimii convertiți. Ce s-a întâmplat însă cu vechea biserică nu se știe. Tradiția locală a păstrat amintirea a două biserici de lemn, una ortodoxă, alta greco-catolică, în locul cărora se înalță astăzi falnicul așezământ de piatră ridicat în 1863. O vreme acesta a mai adăpostit un clopot din 1791, astăzi pierdut, și două icoane datorate pictorului Nicolae din Feisa, databile tot în anii de sfârșit ai secolului XVIII, păstrate în colecția Museikon din Alba Iulia.
Cetatea de Baltă
Despre biserica atestată la 1733, situată într-o margine a așezării, un fel de suburbie denumită Magoshegy, se afirma la 1761 că nu beneficiase de nicio renovare pe parcursul primei jumătăți a sec. XVIII[271]. Printre localnici a rămas amintirea unei biserici de lemn situată în vechiul cimitir, la ieșirea spre Tătârlaua, care ar fi ars într-un incendiu, la o dată necunoscută, dar anterioară anului 1886. Au supraviețuit icoane pictate de zugravii de la Feisa: Iacov și fiii săi Gheorghe și Nicolae, precum și o veritabilă colecție de icoane pe sticlă, toate păstrate la casa parohială.
Cib
Comunitatea greco-catolică a avut o biserică de lemn pentru care nu se pot oferi informații cronologice.
Galda de Sus
La 1761 existau două biserici, despre care tradiția susține că erau din lemn. Patrimoniul lor mobil a fost moștenit de biserica de zid înălțată spre sfârșitul sec. XVIII, devenită singura biserică a comunității reunificate religios. Se remarcă crucea de argint aurit dăruită de voievodul Matei Basarab în 1645, icoane din sec. XVII și XVIII, unele datorate lui Grigore Ranite din Craiova (păstrate parțial în colecția Museikon din Alba Iulia, parțial la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca), Simon din Bălgrad (păstrate trei în biserică și una, datată 1782, în colecția Museikon), Oprea Zugravul și Stan din Rășinari (datate 1743, respectiv 1782, păstrate în colecția Museikon).
Gura Arieșului
De la biserica atestată în secolul XVIII au rămas o icoană a Arhanghelului Mihail atribuibilă lui Iacov din Rășinari, una a Maicii Domnului cu Pruncul realizată de fiul său Gheorghe și o imagine a Sfintei Treimi datată 1818[272].
Gura Negrii
Biserica pe seama căreia erau dăruite cărţi în 1701 şi 1805 a dispărut fără să lase alte urme documentare[273].
Limba
De la biserica dispărută au rămas trei icoane databile spre sfârșitul sec. XVIII, datorate lui Simon din Bălgrad, lui Petru din Topârcea și unui anonim[274]. Ele se păstrează în colecția Museikon din Alba Iulia.
Lunca Târnavei
Este posibil ca una din cele două biserici atestate aici în 1733 să fi deservit, de fapt, comunitatea românească din Șona, altfel este mai greu de înțeles dispariția unui lăcaș până în 1760, în vreme ce celălalt era, în acelaș interval de timp, reparat și sfințit de vicarul Nicolae Pop de la Biia[275]. La mijlocul secolului XIX vatra satului a fost mutată pe locul actual, unde, la 1900, a fost contruită o nouă biserică.
Mogoș-Mămăligani
De la biserica dispărută au ajuns în colecția Museikon icoane semnate de Ion de la Beriu (1754) și Ioan Costea-Verman (1835)[276].
Poiana Aiudului
De la biserica dispărută, despre care la 1761 se afirma că fusese construită de strămoșii preotului atunci în funcție[277], au rămas o icoană pictată în 1774 de Gheorghe fiul lui Iacov, o icoană atribuibilă lui Andrei din Cluj și mijlocului de secol XVIII[278] (ambele păstrate în colecția Museikon din Alba Iulia) și ușile împărătești, realizate de un anonim cel mai probabil la sfârșitul sec. XVIII (păstrate la Mănăstirea Măgina).
Sântămărie
O biserică românească a fost construită cândva între 1733 și 1750 cu sprijinul unor binefăcători catolici din familia Sendrei și împodobită de Pascu Veseușan[279]. O icoană a Mântuitorului, pictată în a doua jumătate a secolului XVIII de Gheorghe fiul lui Iacov, și o cruce de tetrapod, pictată de Porfirie Șarlea din Feisa spre mijlocul secolului XIX, au fost moștenite de noua biserică de lemn edificată în 1887[280], dispărută și ea după construirea celei de zid.
Vârtop
Icoana pe sticlă datată 1851, pictată de Ioan Pop de la Făgăraș, păstrată actualmente în colecția Museikon (Fig. 24), ar putea proveni de la o biserică de lemn dispărută.
Vidra de Jos
De la biserica cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi” a ajuns în colecţia Museikon din Alba Iulia o icoană Deisis semnată în 1729 de Dumitru Zugravul[281].
Vurpăr
Demult dispărută, biserica de lemn a comunității greco-catolice avea, în 1883, acoperiș de țiglă și era în stare bună[282].
Biserici de lemn dezafectate cultului:
Localitate
Observații diverse
Drâmbar
1878
Ghirbom
Ante 1786
Băgău
1710
Găbud
Ante 1774
Lunca Mureșului
1723
Noșlac
1803
Sânbenedic, biserica Sfinții Arhangheli
1775
Sâncrai
1854
Șpălnaca
1855
Șilea, biserica Sf. Nicolae
1774
Turdaș
Ante 1750
Gârda de Sus
1792
Sartăș
Ante 1780
Tău
1780
Pianu de Sus
1761
Săliștea
1798
Biserici de lemn în uz:
Localitate
Observații diverse
Alba Iulia, parohia Mihai Viteazul
Biserica adusă de la Berghin, integral reconstruită.
Alba Iulia, parohia Sf. Antonie cel Mare
Biserica adusă de la Brăzești.
Alba Iulia, parohia Sf. Cuvioasă Paraschiva
Construită în 1993.
Alba Iulia, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul
Biserica adusă de la Acmariu
Întregalde
Construită în 1769
Dalu Geoagiului
1742
Tecșești
1900
Popești
1898
Valea Mare (Răcătău)
1800
Colibi
1880
Cisteiu de Mureș
Reconstruită în 1983-1985.
Fărău
Ante 1800
Geogel
1751
Valea Inzelului
1868
Olteni
1926
Șoimuș
Adusă de la Rădești. (Fig. 5)
Sânbenedic, biserica Sf. Nicolae
Reconstruită după 1990
Șilea. Mănăstirea „Sf. Nicolae
Biserica Sfinții Arhangheli, adusă de la Șilea.
Stâna de Mureș
1946
Copand
1856
Arieșeni
1791
Certege, biserica Sf. Gheorghe
1833
Certege, biserica Sf. Nicolae
1838
Lăzești
1736
Lunca Arieșului
1853
Lupșa, biserica Mănăstirii
ante 1694
Mătișești
1905
Cojocani
1769
Bârlești
Ponorel, biserica greco-catolică
Construită în 1927.
Poșaga de Jos
1927
Poșaga de Sus-Belioara
1863
Poșaga, Schitul Izvor
1935
Orăști
1953
Runc
1852
Valea Largă-Lătureni
1737
Goiești
1790
Vidolm
1762
Subpiatră, biserica Mănăstirii
1797
Sebeș, Spital
Adusă în 2005 de la Cerghid (jud. Mureș)
Ungurei
biserică de lemn din 1898, cu turnul de piatră
Săliștea, Mănăstirea Afteia
1935-1952
Mănăstirea Oașa
1979-1996
Abrevieri bibliografice
Biserici din … Zona Sebeș – Biserici din patrimoniul cultural al județului Alba. Zona Sebeș, s. l., s. a.
Cristache-Panait 1987 – Ioana Cristache-Panait, Biserici de lemn, monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, mărturii de continuitate și creație românească, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1987
Dumitran 2011 – Daniel Dumitran, Spre o reală toleranţă pentru răsăriteni? Problema concivilităţii în oraşele libere din Transilvania, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 15/II, (Alba Iulia), 2011
Dumitran 2012 – Ana Dumitran, Pictura românească din județul Alba până la mijlocul secolului al XIX-lea. Demersuri pentru o bază de date, în Patrimonium Apulense, XII, (Alba Iulia), 2012, p. 7-387
Fleșer 2001 – Gheorghe Fleșer, Biserici românești de zid din județul Alba, Editura Altip, Alba Iulia, 2001
Fleșer, Rustoiu, Dumitran 2005 – Gheorghe Fleșer, Ioana Rustoiu, Ana Dumitran, Biserici românești de zid din județul Alba. I. Protopopiatul Ortodox Sebeș, Editura Altip, Alba Iulia, 2005
Hărdălău 1981 – Gelu-Mihai Hărdălău, Zugravii din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea în judeţul Alba, în Apulum, XIX, (Alba Iulia), 1981
Hărdălău – Gelu-Mihai Hărdălău, Simion Zugravul din Bălgrad, în Apulum, XX, (Alba Iulia), 1982,
Îndrumător Pastoral 2005 – Îndrumător Pastoral „Reîntregirea”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005
Lupeanu-Melin 1933 – Alexandru Lupeanu-Melin, Reînvierea vechilor mănăstiri, în Unirea, Blaj, nr. 3 (21 ianuarie 1933)
MNIT-CMIT – Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, fondul de documente al Comisiunii Monumentelor Istorice, Secția pentru Transilvania
MNUAI – Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia
Miron 2004 – Greta-Monica Miron, „… porunceşte, scoale-te, du-te, propovedueşte …“ Biserica Greco-Catolică din Transilvania. Cler şi enoriaşi (1697-1782), Cluj-Napoca, 2004
Monumente de cult din … Zona Alba Iulia – Monumente de cult din patrimoniul cultural al județului Alba. Zona Alba Iulia, [Alba Iulia], s. a.
Orian 2009 – Augustin Orian, Micoşlaca. File de cronică, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009
Popa 1930-1931 – Atanasie Popa, Biserici vechi de lemn românești din Ardeal, în Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, Secția pentru Transilvania, 1930-1931
Radu 1911 – Iacob Radu, Biserica Sf. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău, Oradea, 1911
Rustoiu 2008 – Ioana Rustoiu, Zugravii Lazului. Pictura murală, Editura Altip, Alba Iulia, 2008
Rustoiu, Fleşer 2007 – Ioana Rustoiu, Gheorghe Fleşer, Bisericile satului Drâmbar – clarificări necesare, în Apulum, XLIV, (Alba Iualia), 2007
SJA-AN – Serviciul Județean Alba al Arhivelor Naționale
Şematismul 1900 – Şematismul veneratului cler al archidiecesei metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900, Blaj, 1900
Explicația figurilor
Fig. 1 – Biserica de lemn din Berghin, înainte de strămutarea în Alba Iulia
Fig. 2 – Biserica de lemn din Berghin, după strămutarea pe zidul cetății bastionare de la Alba Iulia
Fig. 3 – Biserica de lemn din Ocoliș în 1910, cu câteva ceasuri înainte de dezasamblarea și mutarea la Cacova Ierii (colecție particulară)
Fig. 4 – Biserica de lemn de la Rădești în 1911, înainte de mutarea la Șoimuș (după Radu 1911)
Fig. 5 – Biserica de lemn de la Rădești, pe amplasamentul de la Șoimuș (foto Ana Dumitran, 2008)
Fig. 6-10 – Biserica de lemn de la Mogoș-Miclești (colecția Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca)
Fig. 11 – Biserica de lemn de la Acmariu, pe noul amplasament din Alba Iulia (foto Ana Dumitran, 2004)
Fig. 12 – Buna Vestire, Iacov din Rășinari, mijlocul sec. XVIII, biserica Sf. Arhangheli, Șilea (colecția Museikon)
Fig. 13 – Sf. Nicolae, tronând, Iacov din Rășinari, 1745, biserica Sf. Arhangheli, Șilea (colecția Museikon)
Fig. 14 – Nistor din Rășinari, Maica Domnului cu Pruncul, 1738, Dumbrava (azi în biserica Mănăstirii Dumbrava)
Fig. 15 – Maica Domnului cu Pruncul, Gheorghe fiul lui Iacov, 1778, Hopârta (colecția Museikon)
Fig. 16 – Iisus Hristos Mare Învățător, tronând, înconjurat de apostoli, Ion de la Beriu, 1749 (colecția Museikon)
Fig. 17 – Biserica de lemn de la Șugag în 1912 (colecție particulară)
Fig. 18 – Iisus Hristos Mare Învățător, flancat de apostoli, Nistor din Rășinari, 1733, Șpring (colecția Museikon)
Fig. 19 – Cina de la Mamvri, Gheorghe Tobias din Abrud (atribuire), 1737, Sălciua de Sus (colecția Museikon)
Fig. 20 – Iisus Hristos Mare Învățător, Gheorghe fiul lui Iacov, 1791, Coșlariu (colecția Museikon)
Fig. 21 – Sf. Nicolae, Gheorghe fiul lui Iacov, 1788, Coșlariu (colecția Museikon)
Fig. 22 – Maica Domnului cu Pruncul, tronând, flancată de arhangheli, Gheorghe de la Făgăraș, 1740 (colecția Museikon)
Fig. 23 – Sf. Evanghelist Ioan, Savu și Simion Poienaru din Laz, 1822, Vingard (colecția Museikon)
Fig. 24 – Maica Domnului cu Pruncul, tronând, Ioan Pop de la Făgăraș, 1851 (colecția Museikon)
[1]Arhiva acestei instituții poate fi consultată la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca (în continuare MNIT-CMIT).
[2] La 1 aprilie 1931 episcopul ortodox de la Cluj, Nicolae Ivan, adresa Comisiunii următoarea cerere:
„Credincioșii bisericei noastre din comuna Cucerdea, județul Târnavei mici, voind să-și edifice biserică nouă în locul celei vechi de azi, care după referatul preotului nostru de acolo este de lemn și de prin anul 1600, vă roagă să binevoiți a delega de urgență la fața locului pe arhitectul comisiunii monumentelor istorice spre a se convinge dacă nu este ceva de reținut pentru muzeu ca vechime sau artă din acea biserică, înainte de demolarea ei, care va avea loc zilele proxime, după ce-i și dată deja în antrepriză clădirea bisericei celei noi, exact în locul celei vechi.” (MNIT-CMIT, nr. C3/2521).
În astfel de termeni, reacția Comisiunii nu putea fi decât prea târzie și, oricum, inutilă, după cum o și dovedește raportul trimisului său, Atanasie Popa: „Din încredințarea Onoratei Comisiuni a Monumentelor Istorice, în 9 august 1931 m-am dus să cercetez biserica de lemn din Cucerdea, Târnava mică. În gara Cipău am fost așteptat de către doi oameni trimiși de cătră preotul ortodox din localitate ca să-mi spună ca să nu mă deplasez în comună fiindcă biserica cea veche a fost dărâmată și vândută antreprenorului bisericii celei noi, care este în curs de construcție.” (MNIT-CMIT, nr. C3/2612).
[3] Un caz interesant este cel al bisericii din Sălcud (jud. Mureș), pentru care parohul local se adresa Comisiunii Monumentelor din București la 20 august 1938 în următorii termeni: „cu onoare vin a vă comunica că noi de edificarea bisericei (noi) în apropierea bisericei celei vechi ne-am apucat cu mult înainte de-a avea cunoștință de dispozițiile Onoratei Comisii, care interzice construirea bisericei (noi) în apropierea bisericelor declarate monumente istorice, care dispoziție ni s-a comunicat prin organul oficial „Renașterea” din Cluj No 37 din 30 august 1936. Din necunoștință de cauză nu am cerut și nici nu am obținut autorizație. Am cerut însă atât în anul 1936, cât și în 1937, prin Venerabilul Consiliu Eparhial din Cluj, un expert pentru a constata valoarea și vechimea clădirii celei vechi, însă fără nici un rezultat. Nefiind penibil dispoziției Onoratei Comisii, cu onoare vă rugăm să binevoiți a ne da autorizație pentru demolare”, deoarece – știm dintr-o adresă puțin anterioară – „clădirea veche periclitează clădirea cea nouă din cauza căderii apei” (MNIT-CMIT, inv. C3/4068 și 4070). Într-adevăr, în anul 1937, în 18 iunie și 27 septembrie, Episcopia Clujului a adresat Comisiunii două solicitări de trimitere a unui expert (MNIT-CMIT, nr. C3/3995 a și b), care nu au primit răspuns.
O altă adresă redactată cu condescendență îi aparține parohului din Pogăceaua (jud. Mureș):
„În conformitate cu instrucțiunile primite de la Preaveneratul Consistor arhiepiscopesc din Blaj, prin Ordinul Nr. 3665-1932 din 12 Julie, am onoarea a vă comunica următoarele: În comuna Pogăceaua de câmpie din județul Mureș s-a edificat o biserică nouă, în apropierea ei nemijlocită fiind biserica veche și bătrână. Această biserică a fost construită din lemn de stejar înainte cu peste 200 ani. Din lipsă de date nu să poate știi anul edificării, atât doar că – fiind biserica pictată în interior – de pe forma persoanelor pictate în anumite scene biblice s-ar deduce ca fiind edificată pe timpul erei Maria Tereza. Nici aceasta însă nu să știe sigur. Avem apoi icoane și cărți vechi, precum și un potir din lemn foarte vechi. Am cerut încuviințarea Preaveneratului Consistor pentru a demola biserica veche ori a o vinde – eventual – unei parohii mai micuțe care nu ar avea biserică, materialul din ea fiind încă – mai ales stejaru – foarte bun. Aceasta încuviințare ni s-a dat numai după ce vom primi avizul prealabil al Comisiunei pentru monumentele istorice din Cluj. Vă rugăm deci a lua dispozițiunile necesare și a ne aviza, dacă să va deplasa cineva pentru constatarea bisericii la fața locului ori, eventual, alte inviațiuni a ne da în consecință, ca să știm ce e de făcut.” Expediată abia în 3 august 1932, adresa are și un post scriptum, din care e greu să nu deduci nerăbdarea cu care adresantul dorea să scoată din peisaj biserica cea veche: „Nota bene: Binecuvântarea bisericii noui va fi în 15 August a. c.” (MNIT-CMIT, nr. C3/2807).
[4] Un exemplu elocvent îl oferă cererea de demolare a bisericii din Ernei (jud. Mureș): „Subsemnata reprezentanță bisericească, după o continuă sforțare de 13 ani, prin colecte, donații și ajutoare, a reușit a-și vedea edificată noua biserică în parochia greco-catolică săracă și maghiarizată din Ernei, jud. Mureș. Este clădită pe acelaș platou frumos, în cap de sat, lângă șoseaua Tg.-Mureș – Reghin, în imediata apropiere a celei vechi, care este aproape ruinată. Din trei motive am dori a demola vechea biserică în timpul cel mai scurt:
1) Aspectul frumos ce și l-a luat noua biserică românească, ce domiează nu numai întreaga comună, ci o mare parte a văii Mureșului spre Tg.-Mureș – este micșorat.
2) Dacă până în Aprilie – I-a sesiune a premilitarilor pentru munca de obște – am putea demola biserica, Dl. Comandant al premilitarilor me-a oferit tot sprijinul la planarea platoului, care numai după delăturarea bisericei vechi se poate face în întregime.
3). Parochia săracă și fondurile de edificare exhauriate s-ar ajuta mult prin vinderea materialului ca lemn de construcție, pentru terminarea celei noui.
Din parte-ne, declarăm că a fost examinată și din partea Prea onoratului de pie memorie Elie Câmpean, protopop tractual, dar nu i-a aflat vreo însemnătate istorică.” (MNIT-CMIT, nr. C3/4152).
[5]Popa 1930-1931, p. 161-314.
[6] MNIT-CMIT, nr. C3/2605 și 2609.
[7] MNIT-CMIT, nr. C3/2602.
[8]Popa 1930-1931, p. 257-258.
[9]Dumitran 2012, p. 243, cu bibliografia anterioară.
[10] Cristache-Panait 1987, p. 52-53.
[11] Cristache-Panait 1987, p. 82.
[12] Dumitran 2012, p. 169.
[13] Fleșer 2001, p. 115.
[14]Cristache-Panait 1987, p. 135.
[15]Cristache-Panait 1987, p. 102.
[16] Printre localnici a rămas amintirea unei biserici de lemn situată în vechiul cimitir, la ieșirea spre Tătârlaua, care ar fi ars într-un incendiu înainte de anul 1886.
[17]Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [65].
[18]Construită în 1752, mutată în 1907 la Florica (jud. Argeș), apoi, între 1954-1958, la Olănești (jud. Vâlcea); Cristache-Panait 1987, p. 40.
[19] Refăcută în 1784, mutată în Lazuri (jud. Satu-Mare); Cristache-Panait 1987, p. 118.
[20] Mutată în Miercurea Sibiului încă de la sfârșitul secolului XVIII; Fleșer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 36-37.
[21] Construită în 1707, pictată în 1790, vândută parohiei greco-catolice din Berghin cu suma de 360 de coroane; Cristache-Panait 1987, p. 51-52.
[22] Mutată în1910 la Cacova Ierii (jud. Cluj), conform unei însemnări pe o fotografie făcută înainte de demolare. Au rămas în bierica de zid icoane din 1731 atribuite lui Vasile din Spermezeu; Dumitran 2012, p. 251.
[23]Mutată la Micoșlaca; Orian 2009, p. 39.
[24] Biserica ortodoxă din veacul XVIII, mutată după 1928 în Lazuri (jud. Satu-Mare); biserica greco-catolică, din 1828, mutată în 1935 în cartierul Hărcana al orașului Turda; Cristache-Panait 1987, p. 112-113.
[25] Construită în 1854, mutată la Valea Mică după 1932; Cristache-Panait 1987, p. 87.
[26] Construită în 1675, mutată în satul vecin, Șoimuș, în 1911; Cristache-Panait 1987, p. 114; Radu 1911.
[27] Fleșer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 201.
[28] În 1909, pentru ridicolul preț de o coroană și 90 de fileri (SJA-AN, fond Parohia greco-catolică Dumitra, dos. 1/1909.
[29]Cristache-Panait 1987, p. 132.
[30] Cristache-Panait 1987, p. 70.
[31] Cod AB-II–m-B-00170, construită în 1768; Dumitran 2012, p. 108-109.
[32]AB–II-m-A-00193, construită în 1769; Dumitran 2012, p. 154-155.
[33] Cod AB–II–a–A–00316, atestată în 1733, renovată în 1760; Dumitran 2012, p. 300-301.
[34] Cod AB–II–m–B-00365.01 (clopotnița, AB–II–m–B-00365.02, a rămas pe amplasamentul inițial), considerată a data din 1664, reconstruită în 1745; Dumitran 2012, p. 316-318.
[35] Dumitran 2012, p. 233-235, cu bibliografia anterioară.
[36]Monument istoric, cod AB–II–a–A–00177, construită în 1791, pictată în 1829; Cristache-Panait 1987, p. 43-44.
[37]Monument istoric, cod AB–II–m–B-00181, renovată în 1756 și 1847, pictată în 1806; Miron 2004, p. 332; Cristache-Panait 1987, p. 82.
[38] Databilă în prima jumătate a secolului XIX, încă în uz.
[39]Monument istoric, cod AB–II–m–B-00210, construită între 1733-1750, relocată de pe amplasamentul inițial în 1856, când a fost și pictată; Miron 2004, p. 332; Cristache-Panait 1987, p. 98-99.
[40]Anterioară anului 1761, mutată pe amplasamentul actual în 1878 din cauza unor alunecări de teren; Rustoiu, Fleşer 2007, p. 522-524.
[41]Monument istoric, cod AB–II–a-A-00221, construită înainte de 1774, de când datează prima etapă a pictării, finalizată în 1777; Dumitran 2012, p. 196-198.
[42]Monument istoric, cod AB–II–m–A-00228, construită în 1792, pictată în 1804, recent restaurată; Dumitran 2012, p. 201-202.
[43]Monument istoric, cod AB–II–m–A-00230, edificată în 1751, alungită spre vest în 1823, cu absida de piatră construită după 1848, cu picturi din 1756, 1770 și 1870; Dumitran 2012, p. 205.
[44]Monument istoric, cod AB–II–m–A-00231, se consideră că aparține secolului XVII, conform datării de pe grinda tâmplei: 1688, pictură de la începutul secolului XIX; a beneficiat de lucrări de restaurare în 1977 și în 2010-2013; Cristache-Panait 1987, p. 53-55.
[45]Monument istoric, cod AB–II–m–A-00247, considerată a data din 1723, pictată în 1810 și 1868; Cristache-Panait 1987, p. 84-85.
[46] Biserica Mănăstirii, monument istoric, cod AB–II–m–A-00384, refăcut periodic, cu pictură din 1694 și iconostasul păstrat aproape integral, de la mijlocul secolului XVII; Dumitran 2012, p. 233-235.
[47]Monument istoric, cod AB–II–m–B-00255, edificată anterior anului 1783, renovată în 1803, pictată în 1822; Cristache-Panait 1987, p. 96-97.
[48] Monument istoric, cod AB–II–a–A–00262, refăcută și pictată în 1761, extinsă în prima jumătate a secolului XIX, în 1830 fiind completată și pictura; Rustoiu 2008, p. 11, 79, 83.
[49] Monument istoric, cod AB–II–m–B-00313, construită anterior anului 1780, de când datează pictura din naos, extinsă în 1827 și 1828 și în altar și în pronaos; Cristache-Panait 1987, p. 49-51.
[50] Anterioară anului 1733, renovată în 1761 și 1855, fără pictură; Cristache-Panait 1987, p. 39-40.
[51]Monument istoric, cod AB–II–A–b-00366, construită spre sfârșitul sec. XVIII, pictată în 1871; Dumitran 2012, p. 319-321.
[52] Monument istoric, cod AB-II-a-B-00368, renovată în 1865 și pictată de Porfirie Șarlea în 1868; Cristache-Panait 1987, p. 75.
[53]Monument istoric, cod AB–II–a–B–00370, renovată la mijlocul secolului XVIII, amplificată în 1820, pictată între 1822-1829; Dumitran 2012, p. 324-326.
[54]Monument istoric, cod AB–II–a–B–00378, anterioară mijlocului de secol XVIII, renovată în 1807, când a fost și pictată; Dumitran 2012, p. 330-331.
[55]Monument istoric, cod AB–II–m–B-00382, anterioară anului 1782, când a fost pictată; Cristache-Panait 1987, p. 126.
[56] Cod AB–II–m–A–00216, construită în 1742; Dumitran 2012, p. 182-183.
[57] Îndrumător Pastoral 2005, p. 98.
[58]Monument istoric, cod AB-II–m–A-00232, la 1790 era pictată; Dumitran 2012, p. 209-210.
[59] Monument istoric, cod AB–II–m–B-00242, anterioară anului 1738, pictată în 1744, repictată parțial în 1817; Dumitran 2012, p. 224-225.
[60] Monument istoric, cod AB–II–m–B-00207; Dumitran 2012, p. 243.
[61] Monument istoric, cod AB–II–m–A-00361, înălţată în 1797-1798, cu pictură parietală din 1844; Dumitran 2012, p. 313-315.
[62]Monument istoric, cod AB–II–m–A-00217, biserica ortodoxă, renovată înainte de 1761, reconstruită și pictată în 1842, fiind folosit și materialul recuperat de la o biserică din Sâniacob (jud. Mureș); Dumitran 2012, p. 191-192.
[63] Monument istoric, cod AB–II–m–A-00314, înălţată în 1798, pictată la începutul secolului XIX, posibil în 1804; Dumitran 2012, p. 298-299.
[64] Monument istoric, cod AB – II – m – B – 00317, construită în 1775, pictată parțial în 1804, amplificată în 1837 și repictată, integral, în 1861; Dumitran 2012, p. 302-303.
[65]Miron 2004, p. 333.
[66]Miron 2004.
[67]Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [45].
[68]Miron 2004, p. 333.
[69]Fleșer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 75-76.
[70]Cristache-Panait 1987, p. 118.
[71]Fleșer 2001, p. 111.
[72]Cristache-Panait 1987, p. 37.
[73] Îndrumător Pastoral 2005, p. 99.
[74]Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [74].
[75]Dumitran 2011, p. 275-278.
[76] Dumitran 2012, p. 110-112.
[77] Cristache-Panait 1987, p. 86.
[78]Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [73].
[79] Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [70].
[80]Fleșer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 47.
[81] Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [80].
[82]Fleșer 2001, p. 115.
[83]Fleșer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 111.
[84] Cf. MNUAI, colecția de documente, inv. 4292/58, f. 3v.
[85]Miron 2004, p. 333.
[86]Îndrumător Pastoral 2005, p. 99.
[87]Cristache-Panait 1987, p. 127-128.
[88] Dumitran 2012, p. 297-298.
[89] Dumitran 2012, p. 328.
[90] Dumitran 2012, p. 169.
[91] Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [96].
[92]Şematismul 1900, p. 138.
[93]Cristache-Panait 1987, p. 121.
[94]Cristache-Panait 1987p. 56.
[95]Miron 2004, p. 325.
[96]Fleșer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 102, 106.
[97]Îndrumător Pastoral 2005, p. 96.
[98]Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [96].
[99]Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [83].
[100]Miron 2004, p. 326.
[101]Șematismul 1900, p. 173.
[102]Șematismul 1900, p. 193.
[103]Miron 2004, p. 325.
[104]Fleșer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 118.
[105]Cristache-Panait 1987, p. 132.
[106]Îndrumător Pastoral 2005, p. 99.
[107]Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [76].
[108]Miron 2004, p. 326.
[109]Șematismul 1900, p. 178.
[110]Miron 2004, p. 334.
[111]Șematismul 1900, p. 195.
[112]Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [66].
[113]Îndrumător Pastoral 2005, p. 109.
[114]Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [98].
[115]Îndrumător Pastoral 2005, p. 99.
[116]Cristache-Panait 1987, p. 40.
[117]Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [65].
[118]Miron 2004, p. 334.
[119]Șematismul 1900, p. 162.
[120]Dumitran 2012, p. 253
[121]Cristache-Panait 1987, p. 131.
[122]Șematismul 1900, p. 531.
[123]Miron 2004, p. 330-331.
[124]Dumitran 2012, p. 190.
[125]Cristache-Panait 1987, p. 107-108.
[126]Șematismul 1900, p. 175.
[127]Miron 2004, p. 327.
[128]Cristache-Panait 1987, p. 43.
[129]Miron 2004, p. 330.
[130]Miron 2004, p. 326.
[131]Șematismul 1900, p. 176.
[132]Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [34].
[133]Miron 2004, p. 326.
[134]Șematismul 1900, p. 195.
[135]Cristache-Panait1987, p. 135.
[136] Dumitran 2012, p. 240-241.
[137]Miron 2004, p. 334.
[138] Dumitran 2012, p. 214-215.
[139]Miron 2004, p. 332.
[140] Dumitran 2012, p. 212.
[141]Miron 2004, p. 327.
[142]Cristache-Panait 1987, p. 102.
[143]Miron 2004, p. 332.
[144]Cristache-Panait 1987, p. 121.
[145]Miron 2004, p. 328.
[146]Dumitran 2012, p. 326.
[147]Fleșer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 177-179.
[148]Cristache-Panait 1987, p. 81.
[149] Dumitran 2012, p. 283-284.
[150]Cristache-Panait 1987, p. 139-140.
[151]Cristache-Panait 1987, p. 114.
[152]Fleșer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 31.
[153]Cristache-Panait 1987, p. 119; Miron 2004, p. 325.
[154]Dumitran 2012, p. 283-284.
[155] Șematismul 1900, p. 163.
[156]Cristache-Panait 1987, p. 88.
[157]Miron 2004, p. 332.
[158]Cristache-Panait 1987, p. 82.
[159]Cristache-Panait 1987, p. 38.
[160] Dumitran 2012, p. 110.
[161]Cristache-Panait 1987, p. 130.
[162]Biserici din … Zona Sebeș, p. [90].
[163]Cristache-Panait 1987, p. 121.
[164]Miron 2004, p. 325.
[165]Șematismul 1900, p. 190.
[166]SJA-AN, fond Parohia greco-catolică Dumitra, dos. 1/1865, f. 8r.
[167] Dumitran 2012, p. 190.
[168]Cristache-Panait 1987, p. 134.
[169] Dumitran 2012, p. 214.
[170]Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [97].
[171]Cristache-Panait 1987, p. 132.
[172]Cristache-Panait 1987, p. 129.
[173]Hărdălău 1981, p. 398, 411.
[174]SJA-AN, fond Parohia Ortodoxă Decea, dos. 1/1906, f. 1r.
[175]Miron 2004, p. 327.
[176]Șematismul 1900, p. 181.
[177]Dumitran 2012, p. 303-304.
[178]Șematismul 1900, p. 192.
[179]Greta-Monica Miron, op. cit., p. 325.
[180] Dumitran 2012, p. 177.
[181]Cristache-Panait 1987, p. 114.
[182] Dumitran 2012, p. 238-239.
[183]Miron 2004, p. 326.
[184]Miron 2004, p. 330.
[185]Rustoiu 2008, p. 11, 89.
[186]Rustoiu 2008.
[187]Dumitran 2012, p. 323.
[188]Cristache-Panait 1987, p. 132.
[189]Miron 2004, p. 333.
[190]Dumitran 2012, p. 323.
[191]Fleșer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 82.
[192] Dumitran 2012, p. 227-228.
[193]Îndrumător Pastoral 2005, p. 97.
[194]Cristache-Panait 1987, p. 60.
[195]Cristache-Panait 1987, p. 102.
[196]Miron 2004, p. 334.
[197]Dumitran 2012, p. 293-295.
[198]Dumitran 2012, p. 173-175.
[199] Îndrumător Pastoral 2005, p. 113.
[200]Cristache-Panait 1987, p. 83.
[201] Îndrumător Pastoral 2005, p. 102.
[202]Cristache-Panait 1987, p. 84.
[203] Îndrumător Pastoral 2005, p. 101.
[204]Cristache-Panait 1987, p. 70
[205]Șematismul 1900, p. 139.
[206] Îndrumător Pastoral 2005, p. 96.
[207]Cristache-Panait 1987, p. 60.
[208] Dumitran 2012, p. 187.
[209]Cristache-Panait 1987, p. 62.
[210]Șematismul 1900, p. 446.
[211]Cristache-Panait 1987, p. 39.
[212]Șematismul 1900, p. 128.
[213]Cristache-Panait 1987, p. 104.
[214]Hărdălău 1982, p. 370.
[215]Cristache-Panait 1987, p. 139-140.
[216]Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [45].
[217]Cristache-Panait 1987, p. 114.
[218]Șematismul 1900, p. 145.
[219]Cristache-Panait 1987, p. 130.
[220] Dumitran 2012, p. 304.
[221]Monumente de cult din … Zona Alba Iulia, p. [81].
[222]Cristache-Panait 1987, p. 97.
[223]Miron 2004, p. 335.
[224]Cristache-Panait 1987, p. 134.
[225]Lupeanu-Melin 1933.
[226]Fleșer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 166.
[227] Îndrumător Pastoral 2005, p. 102.
[228]Cristache-Panait 1987, p. 134.
[229] Dumitran 2012, p. 161.
[230]Cristache-Panait 1987, p. 101.
[231]Cristache-Panait 1987, p. 101.
[232]Miron 2004, p. 333-334.
[233]Șematismul 1900, p. 145.
[234]Cristache-Panait 1987, p. 70.
[235] Dumitran 2012, p. 180-181.
[236]Rustoiu, Fleşer 2007, p. 518-520.
[237]Șematismul 1900, p. 198.
[238]Cristache-Panait 1987, p. 56.
[239]Cf. Șematismul 1900, p. 447.
[240]Îndrumător Pastoral 2005, p. 100.
[241]Cristache-Panait 1987, p. 51.
[242]Miron 2004, p. 333.
[243]Cristache-Panait 1987, p. 189-190.
[244] Dumitran 2012, p. 244-246.
[245]Cristache-Panait 1987, p. 102.
[246]Orian 2009, p. 39.
[247]Dumitran 2012, p. 239-240.
[248]Cristache-Panait 1987, p. 75.
[249]Miron 2004, p. 335.
[250] Dumitran 2012, p. 242.
[251]Miron 2004, p. 326.
[252]Cristache-Panait 1987, p. 52.
[253]Șematismul 1900, p. 528.
[254]Dumitran 2012, p. 211.
[255]Cristache-Panait 1987, p. 74.
[256] Dumitran 2012, p. 311.
[257]Șematismul 1900, p. 146.
[258]Miron 2004, p. 333.
[259]Cristache-Panait 1987, p. 132.
[260]Cristache-Panait 1987, p. 132-133.
[261]Rustoiu 2008, p. 10-11, 14, 41-42, 44-46/
[262]Cristache-Panait 1987, p. 44.
[263]Cristache-Panait 1987, p. 72.
[264]Dumitran 2012, p. 141.
[265]Miron 2004, p. 333.
[266]Biserici din … Zona Sebeș, p. [90].
[267]Șematismul 1900, p. 528.
[268]Fleșer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 16.
[269]Fleșer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 17.
[270]Miron 2004, p. 326.
[271]Miron 2004, p. 326.
[272]Dumitran 2012, p. 210.
[273]Cristache-Panait 1987, p. 135.
[274]Dumitran 2012, p. 226.
[275]Miron 2004, p. 326.
[276]Dumitran 2012, p. 244.
[277]Miron 2004, p. 335.
[278]Dumitran 2012, p. 264.
[279]Miron 2004, p. 327.
[280]Șematismul … 1900, p. 179.
[281]Cristache-Panait 1987, p. 139.
[282]Biserici din … Zona Sebeș, p. [94].
Galerie Imagini
