Imaginați-vă un preot care slujește o ierurgie, îmbrăcat simplu, în cea mai simplă vestimentație sacră din garderoba cerească, într-un patrafir. Epitrahil, mai corect spus, adică pe gât. Teologic vorbind, epitrahilul e un jug, o bucată de material care curge spre rădăcina pământului, agățată de căușul gâtului preotului și trăgându-l în față, ca o umilire, ca o temenea adusă smereniei sale, condiția înveșnicirii. E veșmântul în absența căruia preotul nu poate săvârși nici o slujbă, și am avut, cândva, în pustia Africii, un moment în care creștinii pe care i-am întâlnit mi-au cerut să le fac o sfințire a apei. Nu aveam epitrahilul cu mine, dar am destrămat repede o haină și mi-am pus fâșia pe gât, după ce am sfințit-o cu rugăciunile consacrării. Și-am sfințit apă în deșert și-au băut-o cu sete, cu setea pe care am recunoscut-o în lucrările lui Radu Feldiorean.
Așadar, imaginați-vă un preot cu patrafirul la gât. Și preotul dispare, se topește, se scurge apă vie-apă moartă în pământ și patrafirul acela rămâne în picioare, delimitând în ochii privitorului silueta inexistentă, și totuși acolo încă, a preotului trecător spre veșnicie. Privindu-l, mi-am amintit de psalmul 54, în care David, împărat și păcătos, smerit și îngâmfat, se întreabă cine-i va da lui aripi ca de porumbel ca să zboare și să se odihnească?
Așa a fost inima mea, privind patrafirul acela levitând, acoperind un preot invizibil, a zburat și s-a odihnit.
Că după asta se recunoaște artistul și urma lui pe pământ, când lasă în urma sa oameni care au zburat și s-au odihnit.
Crin Triandafil Theodorescu, despre lucrarea „Epitrahil” a lui Radu Feldiorean
Accessibility menu
