Despre ,,arginturile“ vel vornicului Şerban Cantacuzino
Dr. Carmen Tănăsoiu
Muzeul Național de Artă al României (RO)
Boierul Şerban II Cantacuzino a făcut parte din familia Cantacuzinilor munteni, descinzând pe linie maternă din voievodul Radu Șerban, domnul Țării Românești (1601, 1602-1611; fost paharnic în timpul lui Mihai Viteazul și cel mai bogat boier al țării). Astfel, Elina, fiica cea mică a lui Radu Șerban, căsătorită cu cel care avea să devină marele postelnic Constantin I Cantacuzino, a avut patru copii – Drăghici (mare spătar), Șerban Cantacuzino (viitorul domnitor, între 1679-1688), Matei (agă) și Stanca (viitoarea soție a lui Constantin Brâncoveanu).
Șerban II Cantacuzino, fiul cel mai mare al spătarului Drăghici era, prin urmare, nepot al doamnei Elina și al postelnicului Constantin Cantacuzino și strănepot al domnitorului Radu Șerban; a fost botezat cu numele Șerban de către unchiul său dinspre tată, viitorul domn Șerban Cantacuzino, cu care nu trebuie confundat. Și-a început cariera în timpul acestui unchi și a urcat treptele dregătoriilor din sfatul domnesc în domnia vărului său Constantin Brâncoveanu (1689-1714): mare comis (1692-1696, trimis în solie la Constantinopol), mare paharnic (1700-1703) şi mare vornic, între 1 septembrie 1706 şi 18 iunie 1709, când a fost destituit[1]. A fost nu numai un mare dregător al lui Constantin Brâncoveanu, ci și un însemnat sfetnic și colaborator; figura sa se regăsește și în romanul domnitorului și cărturarului moldovean Dimitirie Cantemir Istoria ieroglifică, personificat drept balaban. De asemenea, Șerban II Cantacuzino mai este cunoscut și cu numele Măgureanul, deoarece avea reședința la Măgureni, moștenită probabil de la tatăl său[2].
Studiul de față aduce în atenție câteva obiecte (aflate azi în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României), pe care vornicul Șerban Cantacuzino le-a donat mănăstirilor Comana, Hurezi și altor câtorva, de care era legat prin relații de ctitorire și de familie: talerul de Augsburg, cu inscripție privind un fapt istoric; lacrimariul de la Comana, din mormântul fiicei sale; chivotul venețian, de formă cilindrică de la Comana; engolpionul de la Hurezi; câteva talere, devenite anafornițe prin inscripția de danie, pentru mănăstiri-ctitorii cantacuzine și brâncovenești.
Cercetarea de față a urmărit: să pună în valoare momentele istorice și contextul acestor donații, precum și legătura dintre ele; stabilirea unor date istorice privind viața vornicului Șerban Cantacuzino (prin coroborarea cu un manuscris miscelaneu de la Biblioteca Academiei Române); identificarea atelierelor și meșterilor care au lucrat aceste obiecte; propunerea unor ipoteze privind modelul chivotului de formă cilindrică de la Comana (foarte asemănător cu cel dăruit la Hurezi de egumenul Mitrofan, în aceiași ani) – originea acestor două chivote cu formă neobișnuită pentru spațiul românesc, simbolica lor în contextul sintezei artistice românești din epoca respectivă precum și ca expresii ale unui proiect politic al curții domnești.
Primul dintre obiectele prezentate în acest studiu este un taler a cărui inscripţie consemnează în câteva cuvinte mai multe fapte istorice. Talerul a fost lucrat într-un atelier din Augsburg, de către un argintar CH sau GH (conform celor două mărci/poansoane, de oraș și de meșter, de pe margine) și este datat printr-una din inscripții în 1696[3]. Talerul are o bordură lată, hexagonală, decorată cu flori stilizate – lalele, narcise şi bujori – şi mijlocul adâncit, purtând o rozetă. Pe mijlocul talerului se află următoarea inscripţie cu chirilice în limba română: † S-au cumpărat de la turci trecând înpărăţia pren ţară întorcându-se de la oaste, bătând puţintică oaste nemţească şi s-au dat de pomeană sf(i)ntii mănăstiri Mărgineanii de osfeştanie şi de colivă pentru sufletul părinţilor miei Drăghici Kant(acuzin) biv vel spătar i Păuna şi soţului mieu, / Mariei carea pristăvindu-se la v(ă) lea(t) 7204 [1696], gen(arie), 5 zili, den facerea fie-sa, fiind soţul ei dus la Ţarigrad, Şerban Cant[acuzino], vel com(is)[4]. Pe bordură, o stemă a Transilvaniei, din timpul domniei unui membru al familiei Rackoczi, cu inscripţia: F(ranciscus) * R(akoczi) * D(ei) * G(ratia) * E(lectus) * P(rinceps) * T(ransylvaniae) * P(artium) * R(egni) * H(ungariae) * D(ominus) & C(omes) * S(iculorum).
Aşa cum spune şi inscripţia, Drăghici spătarul și Păuna, soția sa, fiica marelui spătar Dicu Buicescu, rudă cu Matei Basarab, au fost părinţii vornicului. Totodată, Maria, fiica marelui vornic Ghinea Rustea-Văleanu, cea care a murit la 5 ianuarie 1696, la naşterea fiicei sale Maria, a fost prima soţie a vornicului Șerban II Cantacuzino.
Mănăstirea Mărgineni, pomenită în inscripţie ca loc de danie, a fost ctitorită în ultimul sfert al secolului al XVI-lea[5], iar după restaurarea făcută de către postelnicul Constantin I Cantacuzino (bunicul lui Șerban) în jurul anul 1650, devine una din cele mai mari vetre ale acestei ramuri a Cantacuzinilor; aici îşi va adăposti stolnicul Constantin Cantacuzino celebra sa bibliotecă câţiva zeci de ani mai târziu. Prin urmare, intime legături de familie, îl determină pe vornicul Şerban II Cantacuzino să facă o danie în memoria părinţilor săi și a soției sale tocmai la această mănăstire.
Inscripția de pe mijlocul talerului stă mărturie asupra faptului că, în calitate de mare comis, Șerban II Cantacuzino fusese trimis de către domnitorul Constantin Brâncoveanu în solie la Constantinopol/ Istanbul[6], iar la întoarcere de la Înalta Poartă, de unde ,,s-au cumpărat de la turci” talerul, se întâmplă ca soția sa Maria să moară la nașterea fiicei sale.
Stema Transilvaniei aflată pe bordura talerului pare să aibă legătură cu un episod din istoria relațiilor dintre Țara Românească și Transilvania. În contextul luptelor pentru hegemonie în zonă, dintre Imperiul Habsburgic şi cel Otoman, domnitorul Șerban Cantacuzino trimisese încă în anul 1688 o solie de pace și alianță la Viena, solie menținută mai apoi și de Constantin Brâncoveanu, ale cărui relații cu habsburgii s-au desfăşurat într-un sens general ascendent. Cu toate acestea, în anii 1689-1690, Constantin Brâncoveanu s-a amestecat în mişcarea curuţilor (haiduci unguri), susţinându-l pe Emeric Tököly pe tronul Transilvaniei şi luptând alături de turci împotriva Casei de Austria. Lupta decisivă s-a dat la Zărneşti (aprilie 1690) şi, în urma ei, Emeric Tököly a devenit principe al Transilvaniei pentru câteva luni. Francisc Rackoczi (I)(1645-1676), a cărui monogramă surmontează stema, a fost fiul principelui Transilvaniei Gheorghe Rackoczi II (1648-1660) și al Sophiei Báthory și a fost asociat la domnie de către tatăl său, fiind confirmat ca principe de către Dieta Transilvaniei din anul 1652 – de aici cuvantul e(lectus). În urma dezastruoasei campanii poloneze împotriva Imperiului Otoman, din anul 1657, Gheorghe Rackoczi II a fost înlăturat de turci de pe tronul Transilvaniei (1660) iar fiul Francisc I îl urmează în exil, neapucând să domnească vreodată şi murind la 30 de ani. Văduva lui Francisc I, Ilona Zrínyi, s-a remăritat cu Emeric Tököly, cel susţinut de către Brâncoveanu. Rămân de cercetat condițiile în care acest taler ar fi putut ajunge la Constantinopol, de unde a fost apoi (răs)cumpărat de către Șerban II Cantacuzino și pe care acesta a înscris apoi atât de importanta inscripție, privind moartea soției sale Maria și donația făcută la mănăsirea Mărgineni.
Maria a fost înmormântată la mănăstirea Comana, alături de Drăghici Cantacuzino, socrul său, care murise în 1667 la Constantinopol și fusese adus în țară de fiul său Șerban. Tot la Comana mai fusese înmormântat și un frate al lui Șerban, Constantin Contacuzino, care murise în 1684. Mănăstirea Comana fusese ctitorită a doua oară în anii 1588-1589 de către Radu Șerban voievod, pe atunci mare boier și paharnic al lui Mihai Viteazul. ,,Prin înmormântările succesive menționate mai sus, se poate constata trecerea Comanei în grija Cantacuzinilor din ramura Drăghici, biserica, ctitorie domnească, devenind loc de înhumare al acestora. (…) Drăghici, fiind singurul dintre copiii Elinei (fiica cea mică a lui Radu Șerban, n.n) îngropat la Comana, e de presupus că el ca fecior mai mare, va fi primit ca moștenire ctitoria bunicului său, așa cum obiceiul pământului o cerea”[7]. O candelă aflată la biserica Sf. Gheorghe Nou din București, iar acum în muzeul mănăstirii Comana, poartă o inscripție care atestă înmormântarea Mariei, soția lui Șerban II Cantacuzino la Comana: ,,Suptu această candelă zace roaba lui Dumnezeu Măria, soția lui Ș[erban] K[antacuzino] vel comis, la mănăstirea Comana, hramul Sf Niculae, ghen 5 zile leat 7204 (1696)[8]. Cercetări arheologice ulterioare din anul 1971, au confirmat existența mormântului și a pietrei funerare păstrată fragmentar a Mariei Rustea-Văleanu, soția cu care Șerban II Cantacuzino stătuse 11 ani[9].
În legătură cu dispariţia primei sale soţii, Maria şi a fiicei sale Maria, amintite pe inscripţia talerului, există în colecţia muzeului un alt obiect. Este vorba de un lacrimariu. Alături de mormântul Mariei Rustea-Văleanu ,,a fost dezvelită o criptă boltită de mici dimensiuni, care adăpostea osemintele unei fetițe”[10]. Lacrimariul, databil în jurul anului 1700, provine dintr-un atelier venețian[11].
Lacrimarium, unguentarium sunt termeni moderni din literatura de specialitate în domeniul arheologiei pentru mici vase din ceramică sau sticlă suflată, având forme şi dimensiuni specifice şi funcţii uzuale, cotidiene dar şi legate de riturile funerare. Unguentariul – termenul cel mai des întâlnit – desemnează funcţia şi nu forma vasului respectiv, care este folosit în producţia şi comerţul cu unguente, balsamuri şi parfumuri, din sec. V-IV î.Hr. şi până în sec.V d.Hr. Despre unguentaria găsite în morminte nu se ştie dacă erau depuse ca urmare a unei activităţi votive, devoţionale sau doar îl însoţeau pe cel defunct alături de alte obiecte personale. În general, acest vas nu face obligatoriu parte din inventariul unui mormânt, însă au fost găsite morminte al căror singur conţinut era un unguentariu. Cercetările arheologice actuale nu determină cu precizie dacă funcţia originară a unguentariului a fost religioasă pentru ca mai apoi să se laicizeze în practică sau, dimpotrivă, uzanţa cotidiană a creat-o pe cea ritualică. Sursele literare menţionează numai funcţia sacră, religioasă a unguentariului devenit lacrimariu (lacrima – lacrimă), folosit cel mai des în practica funerară.
Acest lacrimariu a fost găsit în timpul săpăturilor de la mănăstirea Comana, din anii 1971-1972. Printre cele 20 de morminte din pronaos, mormântul IV, cel mai bogat, cu criptă de cărămidă, a fost identificat a fi al fetiţei boierului Şerban II Cantacuzino Măgureanul. Pe toată suprafaţa corpului este decorat cu dungi verticale de culoare albă, specifice pentru sticlăria veneţiană din secolul XVII.
Pe teritoriul Munteniei, cele mai vechi vase de sticlă din morminte datează din secolul XV, iar în secolul XVI această practică a aşezării lacrimariilor alături de cel decedat se generalizează, devenind chiar o modă. Prezenţa vaselor de sticlă constituie un indiciu clar al poziţiei sociale a defunctului. Deocamdată, pentru epoca la care ne referim, acest obiecei este atestat doar în Muntenia. Însă afirmaţia poate fi contrazisă de cercetări arheologice viitoare în Oltenia şi Moldova. Cert este că Şerban II Cantacuzino a făcut această comandă veneţiană. Datarea în jurul anului 1700 se referă la amplele lucrări de ,,înnoire” a mănăstirii întreprinse de Șerban II Cantacuzino, care în acei ani era mare paharnic. Conform pisaniei pe care o așează în anul 1700, el devine al treilea ctitor al mănăstirii[12].
Aproximativ în aceiaşi ani, Șerban II Cantacuzino comandă tot la Veneţia şi tot pentru mănăstirea Comana un chivot datat prin inscripție în 1698-1699[13]. Chivotul este marcat cu poansonul de oraș și alte două poansoane – marca meşterului ST; marca verificatorului AP – Antonio Poma (1678-1718)[14]. Are o inscripţie gravată cu chirilice în limba română în partea inferioară: † Acest sfânt ţiitoriu de sfânta preceştanie iaste făcutu de Şerban Cantacuzino vel păharnic şi dat la mănăstirea Comana întru vecinică pomenire şi părinţilor Drăghiciu i Păuna şi soţiilor Maria i Andriana 7207(1698-1699).
Chivotul Comanei este aproape identic din punct de vedere formal şi în privinţa iconografiei, cu un alt chivot dăruit de egumenul Mitrofan la mănăstirea Cotroceni, datat prin inscripție în anul 1701[15]. Chivotul Cotroceniul a fost lucrat tot într-un atelier venețian și este marcat cu poansonul orașului și alte două poasoane – marca verificatorilor Anzolo Castelli și Zuanne Cottini (atestați la 1682 și în prima jumătate a sec. XVIII). Are o inscripţie gravată în limba greacă în partea inferioară: Cu cheltuiala mea, a lui Mitrofan egumenul cinstitei mănăstiri a Adormirii Doamnei noastre Născătoarei de Dumnezeu, din Cotroceni, s-a făcut acest artofor şi s-a închinat acestei prefrumoase mănăstiri 17(0)1.
Ambele chivote au aceeași formă cilindrică, se sprijină pe picioare de forma unor capete de îngeri și sunt împodobite cu câte o cupolă în formă de bulb, surmontată de o cruce. Sunt decorate cu nișe dispuse vertical, sub arce duble în acoladă și despărțite prin coloane duble terminate cu mari frunze de acant. În fiecare nișă sunt reprezentate figurile întregi ale Apostolilor Petru și Pavel – pe cele două uși, Sfinți Părinți ai bisericii, precum și sfinți sau sărbători de hram (Sf. Serghie și Vah, Adormirea Maicii Domnului). Astfel, pe chivotul dăruit de vornic la Comana se află (potrivit inscripțiilor denominative) Sf. Petru și Pavel, Sf. Serghie și Vah, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Athanasie al Alexandriei, Sf. Chiril, Sf. Metodie; iar pe chivotul de la Cotroceni – Sf. Petru și Pavel, Sf. Serghie și Vah, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Athanasie cel Mare, Adormirea Maicii Domnului. De altfel, această din urmă scenă constituie diferența față chivotul Comanei, ea reprezentând hramul mănăstirii Cotroceni.
Probabil că indicațiile iconografice au venit din partea comanditarilor din Țara Românească, deoarece în mediul occidental al Veneției nu avea cum să fie bine cunoscută iconografia unor sfinți precum Chiril și Metodie sau Serghie și Vah, obișnuiți pentru mediul românesc încă din secolul XVI. De asemenea, iconografia scenei Adormirii Maicii Domnului (pe chivotul Cotroceniului) respectă iconografia folosită în mediul ortodox, în timp ce, la data respectivă, în mediul artei venețiene aceasta fusese surclasată în importanță de iconografia Fecioarei în Glorie / Santa Maria Gloriosa.
Diferențele de decorație dintre cele două chivote lucrate la o distanță de doi-trei ani sunt mici și se datorează probabil meșterilor diferiți. Chivotul Comanei beneficiază de o decorație mai bogată, mai dinamică, mai bine definită stilistic și formal: cupola sa are un număr aproape dublu de caneluri în spirală ornate cu bogate ghirlande din frunze de acant; crucea din vârf e dublă; friza de fleuroni care delimitează corpul chivotului de cupolă este alcătuită pe piesa de la Comana dintr-un șir somptuos de frunze de laur, în timp ce pe piesa de la Cotroceni se află o ghirlandă cu frunze care include ciorchini de struguri și alte fructe. Și nu în ultimul rând, chivotul Comanei a fost lucrat în argintul ciocănit cu un relief înalt și ferm trasat, iar cel al Cotroceniului are metalul rotunjit și mai plat. Evident, poate fi vorba de faptul că primul chivot, cel comandat de vornic în 1698-1699, a constituit un model pentru cel de-al doilea (așa cum propune și Victor Simion).
Însă ambele chivote par să aibă un prototip comun, astăzi necunoscut, căci ele diferă net de toate celelalte obiecte de acest fel comandate până atunci în Țara Românească (care au ajuns până la noi). Chivotele cunoscute azi, nu foarte multe – de la Bistrița, Cotroceni, Hurezi, Snagov, Tismana, etc. – reproduc edificiul bisericii căreia au fost destinate, de cele mai multe ori atât din punct de vedere arhitectural, cât și în privința decorației. Pe când forma cilindrică a celor două chivote aflate în discuție sugerează modelul ideal al baptisteriului, inclusiv în privința conceptului iconografic care amintește de figurile celor 12 apostoli din baptisteriile Ravenei. Această formulă a fost adoptată de argintăria de cult romano-catolică, în timp ce argintăria liturgică post-bizantină rămâne fidelă schemelor, formelor și caracteristicilor bizantine, până către secolul XIX, când adoptă eventuale caractere naționale. Un alt model pentru prototipul de la care se inspiră cele două chivote cilindrice ar putea fi Biserica Sfântului Mormânt/ Biserica Sfintei Învieri (Anastasis) de la Ierusalim[16].
Dintre obiectele de argintărie dăruite de vornicul Șerban II Cantacuzino, aflate în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României, mai amintim, în ordine cronologică, engolpionul de la Hurezi, datat prin inscripție în anul 1700[17] și închinat, de asemenea, memoriei părinților și celor două soții, Maria și Andreiana. De fapt, cea de-a doua soție a vornicul, Andreiana Fălcoianu, trăia la data acestei danii făcute mănăstirii Hurezi și îi va supraviețui lui Șerban II Cantacuzino continuând, după moartea acestuia, actele de ctitorire și donație începute de el. Engolpionul, care îi reprezintă pe Sfinții Împărați Constantin și Elena, nu are nici o marcă de meșter și pare să fi fost lucrat de un argintar sas, în Transilvania sau chiar la curtea lui Constantin Brâncoveanu, unde veniseră câțiva orfevri pentru a scăpa de rigorile impuse de bresle. Engolpionul are inscripția †Închinatu-se-au sfintei mănăstiri Hurezii, unde iaste hramul Împăraţilor Costantin şi Elena de Şerban Cantacuzino vel paharnic sinu Drăghiciu Cantacuzino biv vel spătar şi al Păunii ca să le fie vecinică pomenire şi soţiilor lui, Andriiana şi Maria 1700.
Apoi, în anii 1709-1710, sunt datate o serie de talere din argint, cu decorație laică, în stil baroc, marcate de același meșter ST și de același verificator AP, care apar pe chivotul de la Comana.
Este vorba de talerul dăruit în anul 1709 bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel (Mănăstirea Arhimandritul) din București[18]. Pe partea posterioară a acestuia se află inscripţia de danie în limba română, cu caractere chirilice: †Acest sf(ă)nt discos de nafură l-[a]u închinat Şerban Cantacuzino v(e)l vor(nic) şi soţia lui Andriiana sf(i)ntei mănăstiri [Ar]himandritul, ca să le fie vecinică pomenire; dich(emvrie) 20 d(ni) l(ea)t 7218 [1709]. Talerul circular are mijlocul uşor adâncit, decorat cu o floare de bujor deschisă şi o bordură lată, pe care sunt figurate frunze de acant cu flori mari de lalea şi narcise, care înconjoară patru medalioane. Cele din axul vertical sunt identice şi reprezintă stema familiei Cantacuzino, acvila bicefală, însoţită de iniţialele care desemnează numele şi funcţia donatorului – Ş(erban) d(vornic) C(anta)c(uzino). Medalioanele din axul orizontal reprezintă o scenă de vânătoare de păsări, pe un râu, respectiv, un cioban cântând la fluier unor cerbi aflaţi în atitudine prietenoasă. Este posibilă interpretarea ambelor scene ca fiind ilustrări ale unor poveşti din literatura populară de învăţătură.
Celalate două talere din colecţia muzeului (MNAR inv. 12808/ M 171 și 12809/ M 172) au fost donate de vornic și de soția sa la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, respectiv, la mănăstirea Surpatele[19]. Pe talerul de la Radu Vodă, cele două medalioane orizontale reprezintă o acvilă ținând în cioc un miel, respectiv, o pasăre hrănindu-și puiul, care pare a avea morfologia lebedei și nu pelicanului (vechi simbol creștin), cu care a fost confundată. Pe talerul de la Surpatele apar două scene de vânătoare cu iepuri urmăriți de câini.
Mai apare consemnat un taler foarte asemănător celui de la biserica Sf. Petru și Pavel din București, donat la mănăstirea de la Râmnicu Sărat, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu şi a lui Mihai Cantacuzino, care se păstrează în muzeul Epicopiei din Buzău[20].
De asemenea, mai sunt menţionate în literatura de specialitate încă două asemenea talere-anaforniţe, astăzi piedute, care fuseseră donate la biserica Sf. Nicolae Şelari, respectiv, la biserica Sărindar, ambele din Bucureşti[21].
Toate aceste talere au inscripții de danie care le dedică uzului religios și consemnează expres donația pentru bisericile sau mănăstirile amintite. E posibil ca unele din scenele care decorează medalioane dispuse pe axul orizontal să fie interpretate în cheie moralizatoare, ca fiind ilustrări ale unor pasaje din literatura parenetică; însă nu toate scenele pot corespunde acestei interpretări.
Numai primul taler menționat a fost datat în 1709, celalalte fiind în 1710. În legătură cu această datare devine necesară discuția asupra morții vornicului Șerban II Cantacuzino Măgureanul, deoarece, în lipsa unei pietre funerare, nu se cunoaște cu exactitate locul său de înmormântare, chiar dacă se poate presupune că aceasta a fost făcută la mănăstirea Comana.
Cercetări mai vechi și mai noi stabilesc că data morţii sale este august 1709, dând ca sursă a informaţiei o însemnare pe un manuscris-miscelaneu de epocă, păstrat la Biblioteca Academiei Române (ms. rom. 1320). Descrierea manuscrisului, realizată de Gabriel Ştrempel, îl prezintă ca un miscelaneu databil în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care cuprinde mai multe categorii de însemnări, dintre care notiţe de stare civilă şi gospodăreşti (f.1r-13v), liste cuprinzand domnii Ţării Romaneşti, reţete medicale şi descântece, fragmente de povestiri, ş.a. Manuscrisul se afla în sec. XIX în biblioteca episcopului Buzăului, Dionisie Romano (1865-1873), fiind donat Academiei Romane în 1897. Manuscrisul pare să fi fost la origine un jurnal care a aparţinut unui boier; însemnările amintite de G. Ştrempel ca „notiţe de stare civilă şi gospodăreşti”, sunt, de fapt, însemnări personale ale unui singur autor, privind moartea unor rude ale sale, căsătoria sa, naşterea copiilor. În ce priveşte autorul acestor însemnări, el rămane anonim în manuscris. Iorga îl indica, în nota din Istoria literaturii, ca fiind Şerban, starostele de negustori, un om de casă al vornicului. Fin de cununie al lui Şerban Cantacuzino [„…şi ne-au cununat naşul meu Şerban Cantacuzino vel vornic. Insuşi capul dumisale au mersu la biserică şi cu a dumisale jupaneasă, fiind încă şi cam bolnav de rinichi”], ginere al unui grec, Iane Kefala şi cumnat al paharnicului Alexandru, Șerban trebuie să fi avut o stare socială destul de însemnată, aparţinand, probabil boierimii mijlocii. Unul dintre copiii săi, o fetiţă, Maria, a fost botezat de jupaneasa Andreiana, soţia vornicului. Ar fi vorba de o familie negustorească cu legături greceşti, poate din zona Prahovei (unde se aflau reşedinţele Cantacuzinilor) sau a Buzăului. Textul din manuscrisul rom. BAR 1320, care pomeneşte moartea vornicului Şerban II Cantacuzino se află la f 5 r: „av[gust], leat 7217 (1709): Datu-şi-au sufletul în mana lui Dumnezeu şi cinstitul şi domnul şi [de] mare neam şi blagorodnic şi al nostru ca un părinte şi naş, dumnealui Şerban Cant[acuzino] vel vornic, pentru care mă rog, Doamne, pomeneşte-l întru împărăţia Ta în vecii vecilor”[22].
Ştim că el fusese destituit din funcţia de mare vornic în 18 iunie 1709 (funcţie pe care o deţinuse din 1 sept. 1706)[23], iar după 1710, nici o sursă documentară nu îl mai consemnează ca fiind în viaţă, cu excepția datărilor pe talerele pomenite și a pisaniei pictate în pridvorul bolniței mănăstirii Bistrița-Vâlcea. Cunoscând notița din Ms rom.BAR 1320, f 5r, se poate considera că talerele datate în 1710 au constituit comenzi către meșterul venețian, care au venit însă după decesul vornicul, daniile fiind împlinite de soția sa, vorniceasa Andreiana (Fălcoianu). De altfel, în august 1709, Andreiana începe rezidirea mănăstirii Banu din județul Buzău (1709-17220, moment în care ar fi putut să doneze talerul-anaforniță către mănăstirea de la Râmnic.
În ceea ce privește pisania pictată în pridvorul bolniței Bitriței, aceasta a apărut în contextul reconstrucției pridvorul în anul 1710 și consemnează: ,,Acest pridvor zugravitu-s-a din bun gândul dumneaei jupanesei Andrianei vornicesei a dumnealui Șerban Cantacuzino vel vornic, în zilele luminatului domn Ioan Constandin B(râncoveanu) Basarab voievod, fiind egumen chir Ștefan ieromonah, mai 18, 7218. Și zugrav a fost Iosif ieromonahul, Hranite”.Un detaliu iconografic din tabloul votiv
care îi reprezintă pe vornic şi pe jupanița Andreiana, vine să sublinieze realitatea morţii lui Şerban la acea vreme: cei doi apar în simplă atitudine de rugăciune, cu mâinile împreunate pe piept, detaliu care arată sensul funerar al portretului vornicului Şerban şi doliul soţiei sale, reprezentată similar unui portret funerar, şi nu purtând crucea de ctitor, cum era încă destul de obişnuit în epocă[24].
NOTE
[1] Cf. Stoicescu 1971, p. 144. Vezi și Muscariu 2017, p. 151, nota 175, pp. 229-230.
[2] Așa cum se menționează și în testamentele rămase de la bunica sa Elina, fiica domnitorului Radu Șerban și soția postelnicului Constantin I Cantacuzino: ,,[…] iar doi frați care au fost mai mari, Drăghici și Șerban …. făcutu-le-au soțul meu câștig bun, cu care câștig și-au făcut lor osebite sate, moșii, țigani, case de piatră, unul la Măgureni și altul la Drăgănești”. Muscariu 2017, p. 150, nota 173.
[3] Inv. MNAR 12806/ M 169; diametru 36 cm, înălțime 4 cm; argint ciocănit, cizelat, gravat, parţial aurit.
[4] Elian 1965, pp.614-615, nr. 851.
[5]De la Mărgineni venea Elena Doamna, fiica banului Udriște din Mărgineni, soția domnitorului Radu Șerban, străbunicul lui Șerban II Cantacuzino.
[6]Muscariu 2017, p. 151, nota 175.
[7]Muscariu 2017, p. 150.
[8]Muscariu 2017, p. 151, 153, nota 176 și imaginea la planșa xlv.
[9] Muscariu 2017, pp. 153, 232. De asemenea, la p . 232 este menționat și talerul de argint aurit.
[10]Muscariu 2017, p. 153 și nota 178 și p. 232. De asemenea, la p. 232 este menționat lacrimariul/ ,,vas de sticlă stilizat”.
[11]Inv. MNAR 105458/ P 921; sticlă; lungime 9 cm; diametrul bazei 3,5 cm. Vezi Bătrâna, Bătrâna, 1973, pp. 10-18; Mănucu-Adameşteanu 2005, p. 207, fig. 3/3.
[12],,† Această sfântă și Dumnezeiască mănăstire și Dumnezeiesc lăcaș este făcut din temelie de cel de demult ce în blagocestive s-au săvârșit, răposatul Șerban Voevod, care au domnit Țara Românească, cel adevărat Basarab, la leat 7097 [1588] deci învechindu-se de multă vremii cât și la stricăciune ajunse-se nu numai sfânta biseric aci și alte zidiri dinprejur care ajungându până la nepoții și strănepoții aceluiași răposat Domnu de mai sus zis, den multă osârdie și pohtă Dumnezeiască s-au îndemnat cel din strănepoți Șerban Cantacuzino vel pah[arnic], fiul răposatului Drăghici Cantacuzino vel sp[atar] nepotul aceluiași răposat Șerban Voevod dintr-a lui fiică Ilinca și fecior lui Constantin Cantacuzino vel pos[telnic]. Și s-au apucat cu multă osteneală și cheltuieli de o au înnoit și cu lucrul și cu altele înfrumusețând biserica înăuntru cu înălțarea și zidirea slomului acestuia, precum se vede și afară dintr-alte ziduri și cu multe arginturi și odoară și moșii și țigani o au adaos și o au tărit arătându-se desăvârșit ctitor întru slava lui Dumnezeu și a celui de minuni făcătoarul marelui Niculae care și hramul iaste întru veșnica pomenire a lui și a neamului său. 7208 [1700]”. Muscariu 2017, p. xlii.
[13]Inv. MNAR 14174/ M 1537; argint ciocănit, cizelat, gravat; înălțime 19,5 cm, diametrul bazei 14,5 cm. Elian 1965, p. 574, nr. 754.
[14]Paolicchi 2015.
[15]Inv. MNAR 113.673/ M 2039; argint ciocănit, cizelat, gravat; înălțime 19,5 cm, diametrul bazei 14,5 cm.Elian 1965, p. 240, nr. 97.
[16]Paolicchi 2015.
[17]Inv. MNAR…..; argint cizelat, gravat, aurit; diametru 9 cm. Elian 1965, p. 654, nr. 932.
[18] Inv. MNAR 12807/ M 170; argint ciocănit, cizelat, gravat; diametru 27 cm; Elian 1965, p. 619, nr. 860.
[19]Elian 1965, p. 618, nr. 859 și p. 619, nr. 861.
[20]Valentina-Cristina Sandu, O anaforniță cantacuzină. Comunicarea a apărut cu sprijin financiar în cadrul proiectului POSDRU/88/1.5/S/47646, cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
[21]Elian 1965, p. 362-363, nr. 354 și p. 431, nr. 478.
[22]Pentru toată informația din acest paragraf vezi Elisabeta Negrău 2009, pp. 399-404.
[23] Cf. Stoicescu 1971, p. 144.
[24]Negrău 2009.
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
Bătrâna, Bătrâna, 1973 – Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, Podoabe din necropola fostei mănăstiri Comana, în ,,Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, XLII, 1973, 2, pp. 10-18
Elian 1965 – Alexandru Elian, Constantin Bălan, Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Inscripțiile medievale ale României. Orașul București, vol. I, 1395-1800, Editura Academia RSR, Institutul de Istorie, București, 1965
Mănucu-Adameșteanu 2005 – Gheorghe Mănucu-Adameșteanu, Vase de sticlă descoperite în complexe funerare din secolele XV-XIX, în ,,Cercetări arheologice în București, VI”, Muzeul Municipiului București, București, 2005, pp. 193-246
Muscariu 2017 – Arhimandrit Mihai Muscariu, Mănăstirea Comana între istorie și legendă, Editura Episcopiei Giurgiului, Giurgiu, 2017
Negrău 2009 – Elisabeta Negrău, Data morții vornicului Șerban Cantacuzino, în ,,Arhivele Olteniei”, t. 23 (serie nouă), Craiova, 2009, pp. 399-404
Paolicchi 2015 – Anita Paolicchi, Argenteria veneziana acquistata all’epoca di Constantin Brâncoveanu da Șerban Cantacuzino II Măgureanu (1685-1710) în ,,Brâncoveanu 300: Epoca brâncovenească la orizontul modernității românești”, Editura Universității, București, 2015
Stoicescu 1971 – Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, sec. XIV – XVII, Editura Enciclopedică Română, București, 1971
LEGENDELE ILUSTRAȚIILOR
Fig. 1. Taler, 1696 (M 169 DSC 3257)
Fig. 2. Lacrimariu, [1700] (P 921 DSC 2154)
Fig. 3. Chivot, mănăstirea Comana, 1698-1699 (M 1537 DSC 3299)
Fig. 4. Chivot, mănăstirea Cotroceni, 1701 (M 2039 DSC 8069)
Fig. 5. Anaforniță, biserica Sf. Petru și Pavel (mănăstirea Arhimandritul), 1709 (M 170 DSC 3257)
Fig. 6. Anaforniță, mănăstirea Surpatele, 1710 (M 171 DSC 7000)
Fig. 7. Anaforniță, mănăstirea Radu Vodă, 1710 (M 72 DSC 3328)
Fig. 8. Engolpion, mănăstirea Hurezi, 1700 (DSC 3297)
Galerie Imagini
